Când poate vuietul din noi
nu poate să mai strige,
Iar cântecul din amândoi
ușor-ușor ne frige,
Când razele îmbrățișează
pe rând, o geană, un suflet,
Tandrețea-ncet se furișează
și-mi smulge apoi un zâmbet.
Și dacă florile din geam
te strigă-n miez de noapte,
E dor de noi, de ce eram,
de visuri mari în prag lăsate.
Și-atunci să-ți amintești aș vrea,
și buze dulci, și coapse frământate,
luciri în ochi – sclipiri de stea,
Priviri, trăiri și clipe minunate.
Tu să revii din nori sau poate,
Din crâng pustiu, din ceața-ntunecată.
Să fim doi fluturi fară judecată,
purtați de vânt, uitând de toate.
… Tina Stana, 29 aprilie 2022
