Unde duce nehotararea, ezitarea si teama? Cum ne influenteaza acestea existenta proprie, dar mai ales pe cea a celor dragi noua?
Lui Peri, o turcoaica din Istanbul, ii este furata geanta de pe bancheta din spate a masinii. Cu toate ca este blocata in traficul infernal al Istanbulului, nu se lasa si alearga sa si-o recupereze, chiar cu riscul de a fi batuta, violata sau omorata.
Actiunile sale din prezent par sa ne dezvaluie o Peri curajoasa si hotarata. Cu toate acestea, Peri, studenta la Oxford, era o cu totul alta persoana.
Cele trei fiice ale Evei, roman semnat de autoarea Elif Shafak, este o calatorie in interiorul personajului principal, Peri, si interactiunile acesteia cu cele doua prietene Shirin, o englezoaica-iraniana atee, si Mona, o americanca-egipteana religioasa. Romanul ne dezvaluie continua zbatere a lui Peri, dar si consecintele acestei zbateri. Trei tinere cu viziuni diferite despre viata, dar cu un punct comun: profesorul de filosofie, Azur. Cel din urma, prin intermediul unui seminar, incearca sa aduca cele trei viziuni si implicit raportarile lor diferite fata de Dumnezeu intr-un punct comun, punandu-le fata in fata si provocandu-le la ascultare si combatere ideologica. Credincioasa, ateea si nehotarata, cele trei fiice ale Evei, incearca sa isi gaseasca locul in viata asa cum stie fiecare mai bine.
Cum ajunge o studenta la Oxford sa fie in prezent o sotie casnica si mama a trei copii si, mai ales, cum a influentat nehotararea si teama atat viata ei, cat si pe a celor pe care ii iubeste, ramane sa descoperiti voi.
The Independent scria despre Cele trei fiice ale Evei ca romanul lui Elif Shafak este magistral si ca „penduleaza intre Istanbul si Oxford, intr-o fascinanta explorare a credintei si prieteniei, a lumii bogatilor si saracilor si a conflictului devastator dintre traditie si modernitate.” 
Fragment din „Cele trei fiice ale Evei”
„Cand ne indragostim, il transformam pe celalalt intr-un Dumnezeu – exista ceva mai periculos? Iar cand el nu ne intoarce iubirea, raspundem cu furie, ranchiuna, ura… Iubirea are ceva care seamana cu credinta. Un fel de incredere oarba , nu-i asa? O dulce euforie. Magia de a stabili o legatura cu cineva care se afla in afara eurilor noastre limitate si atat de cunoscute. Dar daca ne lasam purtati de iubire – sau de credinta – aceasta se preface in dogma, in obsesie. Dulceata devine acreala. Sfarsim chinuiti de zeii pe care noi insisi i-am creat.”
