Pasesc incet pe una din aleile parcului din cartier. Agale, ma scufund in ganduri si ma las mangaiata de adierea calduta a vantului de primavara.
Fiecare pas ma duce mai departe de lume, mai departe de lumea mea. O lume pe care, uneori, as vrea sa o pot lasa undeva in urma. Sa nu ma mai agat de nimicuri amagitoare, de sperante desarte.
Lumea mea… e ceva al meu din toate acestea sau sunt doar iluzii, pe care le tot hranesc in fiece clipa?!
Imi scutur capul, intr-o incercare disperata de a-mi alunga gandurile, imi trec mana prin parul purtat de vant si imi umplu plamanii cu aerul inmiresmat. Ma opresc pe malul lacului si zambesc razelor care imi fac parca cu ochiul la fiecare val odulat. Reflexia lor in luciul apei ma orbeste un moment si strang ochii, deschizandu-i pe rand. Ii fac soarelui cu ochiul, asa strengaresc, ca un copil care impartaseste o nazdravanie cu el.
Zambesc…
Ma rasucesc putin spre stanga, suficient cat sa schimb unghiul. Las soarele sa imi cada pe umarul drept si ma sprijin de copacul de langa mine. Un oftat lung imi elibereaza pentru moment sufletul greu. Ce neconcordanta intre ce simt si ce e in jurul meu!
Un ratoi salbatic, cu guler verde sidef trece maiestuos in apropierea malului. In spatele lui, femela cu penajul gri, pare mult mai umila. Il urmeaza la cativa centimetri si schimba directiile in functie de cum o face masculul. Trec peste apa increzatoare si linistite.
Exact cum as fi vrut sa imi traiesc si eu viata. 
Salcia de care ma sprijin isi leagana ramurile verzi intr-un dans lent, stanga-dreapta, ca niste indragostiti imbratisati. Mai sus, pe un delusor, copacii cu ramurile bogate in muguri grasi ce stau sa plesneasca si sa-si rasfire petalele florilor completeaza imaginea, ca intr-un tablou de Monet. Inchid ochii si pasesc tiptil in acel tablou.
Sunt imbracata intr-o rochie alba, lunga si vaporoasa. Peste parul lung si ondulat, aproape sauvage, port o palarie cu borurile largi. In brate am un cos plin cu narcise si zambile. Cu picioarele goale pasesc pe iarba proaspat rasarita. Verdele crud trosneste sub greutatea corpului meu. Zambesc. Vantul ma insoteste la fel ca gandul.
Ma simt atat de libera!
Un pescarus imi sparge visarea si ma aduce inapoi in locul de langa lac, sub salcia batrana. Oftez iar si plec agale pe aceleasi carari pe care le stiu de atata amar de vreme si pe care pasesc singura, cu sufletul gol, abandonat parca de lumea-ntreaga, chiar si de lumea mea.
