Tot dand scroll pe una din retelele de socializare, vad un citat postat de cineva, “ca sa supravietuiesti trebuie sa spui povesti”, si hotarata, ma asez in fata tastaturii sa scriu o poveste frumoasa, ceva care sa imi ridice spiritul si sa imi dea curaj si speranta. Asta cred eu ca este rolul povestilor. Doar ca, o nenorocita de durere de cap imi sfredeleste creierul, de la o tampla la cealalta.
Constat ca incruntarea mea este mai grava decat ma asteptam si in locul povestilor care ademenesc la visare, ma trezesc in realitatea de zi cu zi.
Da, spun bine zi cu zi, caci nicio zi nu e diferita de anterioara. Nimic nu ma mai anima, nici macar ora aceea de fitness cu muzica in casti. Pur si simplu, ma plictisesc si astea.
Zi de zi, ritualul este acelasi. Poate, cate o zi difera de precedenta pentru ca mai aflu ca vreun cunoscut s-a imbolnavit de Covid si dupa ce ii doresc sa treaca repede si cat mai usor peste boala, imi spun in sinea mea “Doamne fereste!”. Seara, mai citesc dintr-o carte, mai vad un film sau imi fac de treaba prin casa. In rest…liniste adanca.
Si totusi, ma incapatanez sa scriu o poveste, pentru ca da, vreau sa supravietuiesc, nu doar sa respir.
“Ca sa supravietuiesti trebuie sa spui povesti” spunea Umberto Eco in romanul “Insula din ziua de ieri”. Si cine sunt eu sa spun altfel? Doar, pe langa atatea lucrari stiintifice, Eco a scris si povesti.
Imi vine in minte ultima carte pe care am citit-o: “Cele patruzeci de legi ale iubirii” de Elif Shafak. Mi-a placut nu doar povestea eroinei romanului, Ella, ci si povestea iubirii care schimba vieti, care modifica destine.
Preaslavita iubire a lui Shams modifica existenta maretului Rumi.
Iubeste-te pe tine, caci in tine este Dumnezeu, respecta-te, ai rabdare, ajuta, si apoi iubeste iar. Iubeste, iubeste, iubeste! Totul, ca pe un intreg, nu fragmentat. Nu conteaza ce sau pe cine sau cand sau unde, nici macar de ce.
Doar, iubeste, caci o viata fara iubire este o “viata fara insemnatate”.
Cred cu tarie in iubirea sub orice forma. Din iubire nu poate iesi nimic rau sau urat. Iubesc sa scriu versuri sau povesti, imi iubesc fiul, familia, prietenii, iubesc sa calatoresc, iubesc natura, linistea manastirilor in momentele grele, iubesc sa privesc cerul, iubesc o gramada de lucruri, dar inainte de toate iubesc sa traiesc.
Iubesc viata.
Si desi stiu ca traim vremuri care ne forteaza sa ne limitam iubirile si pasiunile, desi stiu ca e pacat ca azi sa semene cu ieri, sper ca voi avea puterea de a ma “reinnoi” dupa ce toate vor trece.
Gandul ma duce in secolul XIII. Sunt sub un copac cu multe pamblici colorate, legate de ramuri, care danseaza in vant. Langa mine e Shams din Tabriz. Asezati fata in fata, mi-ar spune, plin de iubire si cu zambetul pe chip, sa vad floarea inflorita a trandafirului si nu tepii. Eu l-as privi fascinata, poate aidoma unui copil si as tacea, pentru ca linistea este tot ce aud in jur in ultimul timp. Dar Shams imi citeste sufletul, zambeste iar si continua “nu e niciodata prea tarziu sa te intrebi: «sunt pregatit sa schimb viata pe care o traiesc? sunt pregatit sa ma schimb dinauntru?». Daca fie si o singura zi din viata ta e aidoma celei de dinainte, este fara indoiala pacat. In fiecare clipa si cu fiecare noua suflare, trebuie sa te simti reinnoit iar si iar. Exista o singura cale de a renaste la o viata noua: sa mori inainte de moarte.”
Poate ca acum murim cate putin in fiecare zi pentru a renaste apoi, mai buni, mai iubitori, mai senini.
Ca sa supravietuiesti trebuie sa spui povesti
