Alexandru Ioan Cuza, domnitorul responsabil pentru Mica Unire a romanilor, este unul dintre cele mai cunoscute si apreciate figuri ale istoriei noastre. Realizarile sale politice au pus bazele viitorului tarii noastre. Desi a avut o domnie de numai 7 ani, intre 1859 – 1866, domnia sa a fost una reformatoare, a reusit secularizarea averilor manastiresti (1863), reforma agrara (1864), reforma invatamantului (1864), reforma justitiei (1864). Cuza a pus bazele unui act cu caracter constitutional, numit Statutul lui Cuza sau Statutul Dezvoltator al Conventiei de la Paris, adoptat in 1864, act care a fost in vigoare pana in anul 1866, cand Carol I a adoptat prima Constitutie oficiala a tarii.
Tineretea boema a lui A.I.Cuza
Nascut la Barlad, in anul 1820, intr-o familie de boieri moldoveni, Cuza creste alaturi de cei doi frati ai sai, Dumitru si Sultana. Fratele Dumitru moare intr-un accident de calarie de tanar. Parintii sai, Ioan, boier moldovean proprietar de pamanturi si Sultana, domnita cu origini fanariote, i-au insuflat tanarului Cuza simtul dreptatii. De altfel, Ioan Cuza, tatal domnitorului, era ispravnic, adica un fel de Inalt functionar cu atributii administrative si judecatoresti. 
La 11 ani, Cuza a descoperit tainele invataturii la un pension francez din Iasi, alaturi de Alecsandri si Kogalniceanu, cel care ani mai tarziu avea sa ii fie partener in toate si prim-ministru. Cativa ani mai tarziu, isi obtine bacalaureatul in litere la Paris.
Cu toate acestea, tanarul Cuza, nu este foarte interesat sa isi finalizeze studiile studiile superioare. Renunta la medicina in urma cursurilor practice la morga din Paris, apoi se inscrie la Facultatea de Drept, dar pe care nu o termina niciodata.
Tanarul Cuza se trezeste la numai 17 ani intr-un Paris stralucitor si plin de femei frumoase. Cum nimeni nu il controla, parintii lui fiind in tara, A.I.Cuza descopera in acel Paris iubirile patimase, jocurile de noroc si tot ce il putea distra pe un tanar ca el. Aici se teseau intrigi, se risipeau averi, iar moda avea propriul limbaj. Toate acestea l-au absorbit pe tanarul Cuza cu o forta ametitoare. In aceasta situatie, parintii il cheama in tara.
Intors in tara, Cuza decide sa se consacre carierei militare, mai putin pretentioase in plan intelectual, care ii conferea un anumit statut social, inclusiv material. Astfel, se stabileste la Galati, oras cosmopolit de pe Dunare, cu multe atractii, localuri mondene, un cazino unde negustorii bogati isi jucau norocul si isi pierdeau noptile. Cuza nu era un bautor, dar fuma mult si consuma cafea fara masura.
Cuza a avut mereu functii publice: ofiter, presedinte de judecatorie, parcalab Galati (judetul Covurlui), unde se instalase dupa revenirea la Paris. Firea risipitoare si jocurile de noroc sau frecventarea localurilor de placeri au facut sa-si risipeasca repede averea mostenita. De altfel, Lucia Bors, in lucrarea “Doamna Elena Cuza” publicata in 1940, scria ca de el ca era un “Cuceritor cand voia, prietenos cu cei de aproape, lua parte la mai toate petrecerile, unele din ele destul de scandaloase pentru cei care tineau la buna lor faima. Dupa obiceiul deprins de la Paris, unde fusese lasat fara nici un control in timpul varstei critice, Alexandru Cuza isi petrecea multe nopti cu prieteni usuratici, care-i speculau firea nepasatoare, gata sa le imparta tot ce avea si sa le mai ramana si dator. Patimas la jocuri de carti, isi pierdu mai tarziu multe proprietati mostenite”.
Aflat asadar in aceasta situatie, se casatoreste cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache, o familie bogata si reprezentativa pentru Moldova timpului. Mariajul i-a asigurat, pentru o vreme, un confort material.
Mariajul plictisitor si curtezana eterna
Dupa casatorie, Cuza nu renunta niciodata la stilul de viata cu care era obisnuit, iar tanara familie se stabileste la Galati, unde de altfel acesta era functionar.
Elena Cuza, desi tanara, avea numai 18 ani la momentul casatoriei, nu era de vreo frumusete rapitoare. O femeie mica, subtire, ochii negri si cu o expresie severa, Elena Cuza era o fire introvertita. Rareori iesea din casa, iar viata la Galati i se parea “tare grea”, asa cum ii marturisea mamei sale intr-o scrisoare la numai trei saptamani de la casatorie. Inca de la inceput, relatia dintre cei doi era una distanta, A.I.Cuza fiind mai tot timpul plecat, in timp ce Elena isi ocupa timpul doar crosetand portofele si alte obiecte vestimentare sau cu facutul dulcetilor. Doua firi diferite, un extrovertit si o introvertita, cel doi duceau practic vieti diferite. Mai mut decat atat, Elena Cuza nu putea avea nici copii.
In tot acest timp, Alecu, asa cum i se spunea domnitorului de mai tarziu, avea o viata mult mai colorata si mai activa. Se indragosteste de Cocuta Vogoride, nascuta Conachi, sotia caimacamului Nicolae Vogoride. Aceasta legatura explica relatiile speciale cu noul cap al statului, dupa plecarea domnitorului Grigore Al. Ghica în septembrie 1856, desi Vogoride a fost un antiunionist infocat. Astfel, în februarie 1857, Cuza este numit din nou parcalab al Covurluiului si apoi reintegrat, la cerere, in armata, cu gradul de sublocotenent si atasat al Statului Major Superior. Mai târziu, în numai 45 de zile, Vogoride îl avanseaza pâna la gradul de maior. Influenta Cocutei, sotia caimacamului, care, îndragostita de Cuza, iar Vogoride de ea, a tinut cald lantul slabiciunilor sentimentale. 
Cocuta Vogoride isi tradeaza sotul si trimite scrisorile compromitatoare pentru acesta, privind falsificarea alegerilor din 1857, parcalabului de Galati care le-a folosit in denuntarea ilegalitatilor si anularea scrutinului. Cum sotul nu stia nimic dorea sa-l aiba aproape pe Cuza, iar speculatiile s-au facut pe o conspiratie de natura pur politica, banuit fiind mai ales Negri, decat adevaratii vinovati. C. Negri si D. Rallet au inmanat scrisorile ambasadorului Frantei la Bucuresti, iar el le-a expediat la Bruxelles, la revista “L’Etoile de Danube”, unde au fost imediat publicate. “Ziarele occidentale au luat foc, scrisorile fiind preluate instantaneu în presa pariziana, londoneza, prusaca”, relateaza cotidianul Adevarul. Relatia dintre A.I.Cuza si Cocuta Vogoride a fost una scurta.
Pe femeia care i-a fost alaturi aproape intreaga viata, Maria Obrenovici, a cunoscut-o la o petrecere. Maria Catargiu Obrenovici era fiica boierului Costin Catargiu si fosta sotie a principelui sarb Milos Obrenovici. Era de o frumusete rara, cucerindu-l rapid pe domnitor, iar relatia care a urmat nu a fost un secret pentru nimeni.
Din iubirea dintre Cuza si Maria Obrenovici au rezultat doi fii, Alexandru (1864 – 1889) si Dimitrie (1865 – 1888), care s-a sinucis. Cei doi au fost adoptati de catre doamna Elena, sotia lui Alexandru Ioan Cuza, care i-a crescut ca si cum ar fi fost copiii ei, oferindu-le dragostea sa materna. Conform istoricului Constantin G. Giurescu, Maria Obrenovici “voia sa ia locul doamnei nu numai in inima principelui, dar si pe tron”.
Cuza ii cumparase o casa pe strada Biserica Amzei si acolo isi petrecea cel mai mult timp. Acolo era si locul unde se facea politica sau se tranzactionau afaceri. A fost vorba mai intai de atractie fizica, de o aventura de o noapte transformata ulterior, treptat, într-o dragoste puternica, statornica si inrobitoare.
Despre Maria se spunea ca de fapt nu il iubeste pe Cuza, ca era un fel de Mata Hari damboviteana si ca a participat alaturi de “monstruoasa coalitie” in debarcarea domnitorului.
Din perspectiva istoriei, Maria Obrenovici ne apare ca prototipul incontestabil al femeii care stie ce vrea, decisa sa-si joace cu abilitate cartea frumusetii trupesti si a farmecului inteligentei. Iar purtarile sale au condamnat-o la rolul de eterna curtezana, “Femeie foarte frumoasa, cu un bogat par negru si ochi albastri, ce faceau un contrast reusit si produceau un fect minunat”.
Exilul, capat de linie
Cu toate acestea, cea care i-a fost mereu alaturi, acceptandu-l asa cum era si, mai ales, acceptandu-i copiii cu amanta cunoscuta de toti, a fost Elena Cuza. Chiar daca si despre ea unii spuneau ca nu a fost totusi fara pata si ca ar fi avut in tinerete o aventura cu colonelul Mavrichi.
Stelian Tanase noteaza intr-un material publicat pe site-ul personal ca A.I. Cuza “a murit in exil la 15 mai 1873 la Heidelberg la numai 53 de ani. Maria Obrenovici s-a despartit de Cuza in 1870. S-a aciuit la Curtea Imperiala din Berlin pe langa Augusta, sotia kaiserului Wilhelm l. S-a sinucis la Dresda în 1876. Unii spun pentru ca suferea de cancer, altii nu exclud un asasinat pe motiv de spionaj in favoarea Rusiei deconspirat de Serviciul secret german.”
In ciuda aventurilor sale amoroase, in ultimul sau act de vointa, testamentul, intocmit cu numai câteva luni inainte de moarte, A.I. Cuza se gândeste numai la doamna Elena si la cei doi fii ai sai.
Doamna Elena a locuit ultimii sai ani din viata la Piatra Neamt. Nicolae Iorga scria ca aceasta “i-a pastrat memoria cu o extraordinara devotiune, neingaduind sa se rosteasca un singur cuvant despre slabiciunile pe care le cunostea, le ingaduise si – o spunea cu mandrie – le iertase, ca singura care pe lume putea sa aiba acest drept”
BIBLIOGRAFIE
Viata si opera lui Cuza Voda, Constantin C. Giurescu, Editura Stiintifica, 1966
Doamna Elena Cuza, Lucia Bors, Editura Nationala-Ciornei, 1940
Stelian Tanase, Amanta lui Cuza – articol disponibil online la adresa https://www.stelian-tanase.ro/amanta-lui-cuza/
Eroina Unirii de la 1859. Marturii inedite despre Cocuta Conachi, romanca fara teama care a distrus intrigile otomanilor – articol disponibil online la adresa https://adevarul.ro/locale/galati/eroina-unirii-1859-marturii-inedite-despre-cocuta-conachi-romanca-teama-distrus-intrigile-otomanilor-1_5a6dbd4bdf52022f75ef72a1/index.html
sursa foto:
http://www.istorie-pe-scurt.ro/; https://en.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Ioan_Cuza; https://www.buciumul.ro/; https://ro.wikipedia.org/wiki/Elena_Maria_Catargiu
