Toata viata mea am fost ghidata de niste principii. Poate nu multe, dar unele dintre cele mai importante. Aceste principii mi-au fost insuflate de bunicii mei. Am crescut cu ele si mi-au intrat in structura, fara sa fac vreun efort.
Pe de alta parte, si parintii au contribuit la formarea mea, asa cum e si normal. Principii precum corectitudinea, respectul, dreptatea, recunostinta fac parte din mine. Pe langa asta, am invatat ce este tandretea, dragostea, grija fata de celalalt si, mai ales, sa ajuti oamenii, atunci cand sunt in impas. Si asta am facut mereu, la scoala, la serviciu, in viata, mereu. Intotdeauna am ajutat fara sa primesc ceva in schimb. Nu ca persoanele respective nu au fost recunoscatoare, ci pentru ca nu stiu cum sa primesc recunostinta. De aceea, nu imi place sa se insiste pe acest subiect. Un simplu “multumesc!” imi e suficient, si poate o relatie buna in continuare.
Atat.
Insa, pe cat imi este de usor sa ajut, pe atat de greu imi este sa primesc ajutor. De altfel, pana acum cativa ani, nu multi, nici nu am fost ajutata de cineva. Absolut tot, indiferent de greutatile intampinate, am facut exclusiv prin fortele proprii. Din acest motiv, nici nu stiu cum sa reactionez nici atunci cand primesc ajutor. De cele mai multe ori plang. Nu spun ca este neaparat un lucru bun, doar ca asa a fost in cazul meu. De la un timp, au intrat in viata mea niste oameni minunati care nu accepta refuzuri din partea mea atunci cand vor sa ma ajute si asa am invatat ca e in regula sa te lasi ajutat.
Pe de alta parte, am crescut si cu “gura lumii” in minte sau “in the back of my head” cum ar zice americanul. Tatal meu avea si inca mai are obsesia lumii care priveste cu ochi critici toate actiunile noastre. Din acest motiv, in familie erai cum erai, dar cand ieseai pe usa, in lume, trebuia sa fii impecabil, astfel incat “lumea” si “gura ei” sloboda sa nu aiba ce “cleveti”. Lucru total gresit, pentru ca am crescut cu reprimari. Astfel incat, acum, la maturitate, daca las garda jos sau ma las dusa de val nu mai stiu sa imi gestionez trairile. Le inteleg, stiu la nivel rational ce trebuie sa fac, insa la nivel emotional ma descompun, daca pot folosi o astfel de expresie.
Desi am plecat de foarte multi ani de acasa de la parinti, cand sunt in fata unei situatii speciale, ma gandesc intai daca e ok ce fac pentru ceilalti, daca “gura lumii” ar fi de acord cu o astfel de actiune, daca tata ar bodogani si abia apoi ma gandesc cat de fericita as fi eu. Nu am reusit sa scap de asta. Daca in cazul ajutorului am reusit usor-usor sa las usa intredeschisa, de stafia numita “gura lumii” nu stiu cum o sa scap.
Am incercat sa nu ii transmit copilului meu o astfel de gandire si sper sa imi fi iesit. Pentru ca razboiul asta intre ce vrei tu si ce vor altii, ce te face fericit pe tine si ce ii face fericiti pe altii, nu face decat sa macine sufletele.
sursa foto: cnn.com
