Ziua … nici-nu-mai-stiu-a-cata de autoizolare. Soarele e sus pe cer. Arde astazi parca mai tare ca niciodata. Sau poate e doar faptul ca nu mai stiu cum e sa stai la soare? Habar nu am.
Stau la fereastra dormitorului. E o liniste superba, in mod normal. Adica, normalul de dinainte de nebunia asta. Acum e un altfel de normal.
Din cand in cand, vantul adie frunzele teiului din fata mea. Un fosnet placut sparge linistea. Uneori, fosnetul e insotit de ciripitul pasarilor ce-si au casa in apropiere. Nu ma pricep la pasari atat de bine. Cred ca e o stancuta si o turturica prin apropiere, dar n-as baga mana in foc. Un tipat de pescarus ma face sa tresar. Trec, uneori, intr-un zbor grabit pe deasupra mea. Parca sunt asteptati undeva de urgenta sau parca fug de ceva.
Incerc sa imi las gandurile sa se linisteasca. Ma doare capul usor, dar fac aproape orice sa il ignor. Evident, toate eforturile astea sunt in zadar. Gandurile vine si trec precum trenurile de viteza, fara oprire. Incerc din rasputeri sa imi concentrez atentia exclusiv pe fosnetul frunzelor. Nu-mi iese.
Un batran traverseaza strada fara sa se asigure. Norocul lui ca nu e circulatie acum pe strada mea. In mod normal, normalul acela de dinainte, cum spuneam mai devreme, bucata asta de strada arata ca un balci de la tara, dar fara tarabe cu chilipiruri. Masini care treceau in stanga si-n dreapta in viteza, masini parcate una langa alta, de nu aveai cum sa treci printre ele, pe ambele sensuri de mers, copiii care rad si alearga, parintii care-i striga, un parc plin, de la primele ore ale zilei pana noaptea tarziu.
Ma uit din nou la batranul care merge agale si brusc imi dau seama… ce cauta omul asta pe strada la ora asta? In normalul de acum nu are voie sa fie aici, acum.
Doua echipaje de le Politia Locala sunt in fata blocului meu, peste drum, la intrarea in parc.
In mod normal, inainte, cand deschideam geamul la dormitorul meu, era zarva mare. Nu se auzeau frunze, nici ciripit, nimic. Doar franele masinilor, tipete, rasete, mingi batute de asfalt pe terenul de baschet sau de tenis.
In normalul de acum, dimineata, se aude pana si o ciocanitoare din parc, care-si face de treaba bocanind in scoarta unui copac minute in sir.
E trista viata in izolare. Zilnic fac aceleasi lucruri. Exact aceleasi lucuri, care din pacate sunt prea putine: mic dejun, cafea, laptop, pranz, laptop, laptop, laptop pana seara, cand trebuie sa gatesc sau sa mai aranjez prin casa. Prin laptop a se intelege job. 🙂 Miscare nu pot sa fac, nici macar din aceea de apartament – abdomene, bicicleta etc. Putine asane de yoga, dar foarte putine. Nu stiu de ce, orice as face, zile la rand dupa, mi-e foarte rau. Ametesc sau am stari de slabiciune accentuate si atunci prefer mai degraba sa fiu ok decat sa trec prin astfel de stari. Miscarea mea pe vremea normalului de dinainte era mersul pe jos. Imi facea bine, fizic si moral. Acum nu-l mai am nici pe acesta.
In normalul de acum parca si gandurile-mi sunt diferite, parca mi-e frica sa visez, parca amintirile sunt mai vii ca oricand, parca…
Astazi, fara sa vreau fac o comparatie intre un normal si celalalt normal. Si, in cele din urma, ce e normal?
