Era prima data in douazeci de ani cand aveau sa se vada. De teama, au amanat momentul cat au putut. De teama timpului trecut, de teama schimbarilor produse de viata, de teama a ceea ce ar fi descoperit in fiecare dintre ei daca s-ar fi revazut.
Era o revedere dorita de amandoi, dar amanata tot de amandoi din aceste motive. Oricat ar fi negat sau oricat si-ar fi incuiat trairile in cele mai ascunse colturi ale inimii si ale mintii stiau amandoi ca se minteau, mai intai pe ei si apoi unul pe celalalt.
Flacara aceea de demult nu se stinsese niciodata. Mocnea si mocnea de atatia ani. Se obisnuisera asa, cu ea acolo si se faceau ca nu o vad, ca nu ii arde incet, dar din ce in ce mai adanc.
Asa ca, amandoi isi luara inima in dinti si hotarara sa se vada undeva la mijloc de drum. Pe teren neutru, asa cum glumeau de cand tot planuiau revederea. Ca intr-un razboi al inimilor care urmau sa se intalneasca pentru un tratat de pace.
In toti acesti ani s-au vazut doar virtual. Isi stiau fiecare pliu al fetei, fiecare fir de par alb rasarit ici si colo. Si-au reinventat iubirea. O iubire cu bataie lunga, pentru totdeauna, o iubire eterna.
Se uita pentru inca o data intr-o oglinda micuta sa se asigure ca machiajul era la locul lui si se aseza confortabil in scaunul avionului. In doua ore avea sa fie in fata lui. Stia ca nu mai era asa cum o stia el atunci, caci trecura totusi douazeci de ani, dar era bine. Frumusetea nu i se stinse. Mai mult decat atat, parca se simtea mult mai frumoasa decat atunci. in ciuda faptului ca dimensiunile nu ii mai era aceleasi. Frumusetea exterioara venea din interior la ea. Era femeie acum.
Ramasa asa, cu ochii inchisi, isi amintea toate discutiile cu el si zambea. Oare o sa fie emotionata? O sa stie ce sa spuna? El o sa fie emotionat? Ce o sa faca? Habar nu avea. Stia doar ca o sa o astepte cand o sa coboare din avion. Avea un gol in stomac.
Cele doua ore de zbor au trecut repede. Avionul aterizase si astepta sa coboare. Nu avea decat un bagaj de mana. Nu ii trebuia nimic pentru ca a doua zi avea sa se intoarca. Se uita repede iar in oglinda de buzunar si simtea cum o ia cu lesin. Fiecare pas ce o ducea mai aproape de el era o binecuvantare dar si un chin. Daca nu o mai placea? Daca era dezamagit de felul in care trecusera anii peste trupul si peste sufletul ei? Simtea ca i se face greata. Strangea manerul gentii atat de tare incat i se invinetisera degetele. 
Il vazu…
Aceeasi culoare de ochi, acelasi zambet, aceeasi alura, acelasi el. Intepeni. Nu mai putea sa paseasca. Ramase asa ca o statuie si il privea. El veni in intampinarea ei.
“Bine-ai venit!”
Ea nu reusea sa spuna nimic. Lasa sa ii cada geanta pe podea si il imbratisa.
“Buna!”, raspunse usurata.
Se strangeau in brate cu forta, in timp ce lacrimile se grabeau sa alunece pe fetele lor. El ii lua fata in maini si o privi in ochi de aproape. Ea ii zambi. Era un moment magic. Voiau sa nu mai fie nimeni in jurul lor, asa ca se grabeau sa ajunga la hotel.
“Vrei sa mancam ceva inainte?”, o intreba in taxi.
Il refuza pentru ca oricum nu ar fi putut sa manance ceva atunci. Fericirea pe care o simtea in acel moment ii era suficienta. Lua o inghititura de apa totusi. De la atatea emotii, i se usca gura.
Ajunsi la hotel, isi lua in primire camera. In lift se priveau in tacere. El cu gandurile lui, ea cu ale ei. Camera, desi nu era mare, era foarte curata, iar albul mobilierului si al lenjeriei contribuiau din plin la acest aspect. In contrast cu tot acest alb, in dreptul ferestrei o vaza mica cu un buchet de liliac facea nota discordanta. Mirosul liliacului ii invaluia ca intr-o imbratisare calda.
El o privea continuu, iar ea se inrosi ca o adolescenta atunci cand se descoperi privita. Toate gandurile de dinainte, toate acele ganduri care nu ii dadeau pace, se risipira. Prinse curaj. Era curajul iubirii si al dorintei abandonate de atatia ani. Il lua de mana si se aseza in fata lui, la marginea patului. Isi puse mana dreapta pe obrazul lui si inchise ochii. Isi trecu degetele pe sprancele lui, apoi pe ochii lui si spre buzele lui. Voia sa simta si sa nu vada. La fel cum ar face un orb cu cel mai de pret lucru din viata lui. Voia sa il invete pe dinafara, sa ii ramana simtamintele bine gravate in ea, pentru ca stia ca nu avea sa il mai vada dupa acele momente niciodata. Apoi, isi lipi fata de obrazul lui. Ii inspira adanc mirosul si isi lipi buzele de ale lui.
Un sarut patimas declansa toata furtuna din ei. Toate atingerile, toate mangaierile, toate sarutarile la care cu numai o zi in urma doar visau erau acum realitate. Dorinta era la fel ca cea de demult, poate mult mai mare acum. Nu ii mai interesa nimic si nimeni. Atunci doar ei erau cei care contau. Era prima data in douazeci de ani cand se gandeau numai la ei. Stiau ca doar aceste momente puteau sa le mai linisteasca focul, poate pentru inca douazeci de ani. Erau un singur suflet. Erau un singur trup.
Stiau ca timpul nu mai putea fi dat inapoi si chiar daca pana la aceasta revedere trecusera mult prea mult timp, nu pierdusera nicio clipa nimic din ceea ce simteau.
Iar aici, pe terenul lor neutru, se cufundau iar si iar in vartejul acela minunat de trairi si simtiri, si tot ce-si doreau atunci era sa fie asa o eternitate.
sursa foto: pinterest.com
