Cand eram in liceu am avut cate un jurnal pentru doua-trei etape importante din viata mea. Ultimul jurnal am inceput sa il scriu in clasa a XII-a. A fost anul descoperirilor din cele mai minunate. Am cunoscut stari si sentimente cu care nu m-am mai intalnit ulterior. Am trait cu toata fiinta momente minunate. Ei bine, toate aceste lucruri le-am transpus in cuvinte asternute cu pixul, cu creionul sau cu stiloul pe tot ce aveam la indemana, pe hartii rupte din caiete, pe colturi de pagini cand imi faceam temele, langa triunghiuri si axe sau pe langa o analiza literara. Nici macar nu conta, ce conta atunci era sa scriu despre tot ce simteam.
Oh, Doamne, si cat simteam! 🙂
Apoi, am inceput sa scriu pe un caietel despre prima mare tristete, o tristete indelungata, care a lasat urme adanci in formarea mea ulterioara, in actiunile si hotararile luate. Sunt foarte importanti oamenii pe care ii ai langa tine in aceste momente. Sa ai un umar pe care sa plangi si pe cineva care sa te asculte. Eu am fost o norocoasa. Aveam atunci doua prietene, una din copilarie si o colega de clasa, care imi erau aproapiate ca niste surori.
Nu am mai avut astfel de prietenii pe parcursul vietii si mi-e atat de dor de perioada aceea! 
Am regasit in jurnalele si insemnarile de atunci o gramada de intamplari cu oamenii din viata mea. Da, port cu mine toate acele insemnari, toate poeziile pe care le-am scris atunci iubitului si iubirii mele si foile rupte din jurnalul care mi-a fost terapeut. Totul este inca viu in mine. Le-am frunzarit iar zilele acestea. O fac cand dorul ma copleseste, ma gatuie. Dorul de oameni, dorul de viata aceea, dorul de trairile acelea unice. Si dupa ce le recitesc imi suna obsesiv in minte un vers din poezia “Aminitire” a lui Lucian Blaga: “In mine se mai vorbeste si astazi despre tine”.
De la sfarsitul anului trecut am inceput sa scriu iar un jurnal, cu pixul pe hartie si nu pe tableta sau laptop. Doar ca, de data aceasta nu pot sa fiu la fel de deschisa si de sincera. De fapt, scriu sincer despre lucruri sau situatii, doar ca scriu cu retinere. Nu mai scriu despre sentimente, dorinte sau sperante.
Este, dupa cum se vede, un jurnal searbad. Nu poate fi comparat cu cel de atunci, plin de furtuni sufletesti si de confesiuni. Poate ca nici macar nu ar trebui sa fie numit jurnal, ci mai degraba un caiet cu ganduri si opinii despre tot si despre nimic.
