Cred ca cea mai frumoasa luna din an este luna decembrie. Si ca orice lucru frumos trece prea repede, aproape fara sa-mi dau seama.
In decembrie se intampla o garamada de lucruri si, spre deosebire de celelalte luni, totul pare magic. Toata luna sarbatoresc sau ma pregatesc de sarbatoare.
Intotdeauna a fost asa. Si cand eram micuta, acasa la mama, asteptam cu nerabdare sa vina luna decembrie. Era Mos Nicolae, ziua de nastere a unor prieteni care erau nascuti inaintea mea, apoi era ziua mea si uite asa o tineam lant pana la sfarsit de luna. Colinde, brad impodobit, miros de cozonac, taiatul porcului, Ajunul Craciunului, Craciunul, plugusorul si Revelionul. 
Dupa Mos Nicolae sau poate chiar putin inainte, mamaita mea facea turte. Nu stiu daca se mai fac in alte parti, nu am fost curioasa, dar la noi se intindeau foi de aluat, subtiri ca niste foite de tigara, pe perne albe, imaculate. Musai trebuia sa fie de post, caci se citeau in postul Craciunului de catre preot. Probabil ca in afara de faina, apa si sare, nu mai punea nimic in aluat bunica mea. Apoi, dupa ce stateau cateva minute bune sa se usuce pe perne, le taia in patru si le intindea pe plita de la soba, la copt. Nu trebuia sa se rumeneasca. Era obligatoriu sa fie albe, ca niste scutece de bebelus, caci nu degeaba li se mai spune si Scutecele Domnului.
Apoi, le lasa, una peste alta, in camera de la strada. O camera curata, rece, in care nu se aprindea focul la soba si care iarna se transforma in camera cu bunatati. Acolo se puneau piftiile gata facute sa se prinda gelatina, acolo se tinea tortul de Revelion ca nu mai avea loc in frigider si multe, multe altele.
Iara noi, copchii obraznici, mai luam in trecere, chiar daca nu era o camera prin care se trecea 😀 , cate o foaie din aceea si mai rontaiam cand si cand fara sa stie mamaita sau cel putin asa credeam noi.
Ei, cand venea preotul ca sa citeasca si sa ne binecuvanteze in Postul Craciunului, ne binecuvanta si aceste turte. Abia dupa ce acestea erau binecuvantate se pregateau pentru a fi mancate in Ajun de Craciun. Sau, ca sa fiu mai exacta cu exprimarea bunicii mele, se inmuiau turtele.
Asta insemna ca toate acele foi subtiri erau trecute prin sirop aromat, foaie cu foaie, iar intre ele se puneau nuca rasa cu zahar, coaja de lamaie si portocala si apasate bine cat sa arate la sfarsit ca o prajitura gata de taiat. Numai ca, nu se taia atunci. 🙂
In Ajun de Craciun, cand veneau colindatorii aveam mereu pe masa aceste turte dulci, absolut minunate. Nu am facut niciodata, nu stiu sa spun de ce, poate pentru ca am facut altele sau din lipsa de timp, pur si simplu. Cert e ca nu am incercat pana acum si parca as face-o. E adevarat, nu intind perne si nu am nici soba cu plita, dar improvizez, ca-s fata desteapta. Mi-e teama doar ca nu o sa iasa la fel de gustoase si de insiropate cum le face mamaita si ca imi voi strica gustul copilariei din inima mea.
Mai tarziu, cand am mai crescut si incepusem sa descopar magia fluturilor in stomac, imi placea la nebunie sa ma plimb mana in mana cu cel drag, sa imi inghete nasul, obrajii sa mi se imbujoreze, iar saruturile buzelor inghetate sa fie usor incetinite. Era o altfel de magie a lunii decembrie, una care-mi facea rasul mai cristalin si sufletul mai fericit.
Acum, desi am ramas cu nostalgia timpurilor trecute, simt inca magia lunii decembrie. Imi place sa gatesc traditional pentru Craciun, sa cant colinde impreuna cu Robert, sa impodobim bradul sau sa mergem la Targuri de Craciun. E o magie diferita, imi place, chiar daca imi tanjeste sufletul dupa timpurile de demult.
sursa foto: https://weheartit.com/
