Weekendul asta am fost acasa. Si, cand spun acasa, ma refer la casa parintilor mei, pentru ca eu cred ca oriunde as locui in lumea asta, acasa o sa fie mereu locul in care am crescut, am rostit primele cuvinte, am facut primii pasi in viata, locul in care m-am format ca om.
Pentru mine acasa este si locul in care am invatat sa iubesc lucrurile simple, am scris primele versuri si am descoperit mestesugul cuvintelor. Tot acasa am trait prima iubire, o iubire curata, pasionala, iubire dupa care le-am masurat pe cele care au urmat. Iubesc acum sau imi doresc, mai degraba, sa iubesc asa cum am iubit atunci, pentru ca altfel nu stiu.
Acasa e sinonim cu tot ce inseamna prima data, cu inceputul: primele cuvinte, primii pasi, prima iubire, prima dezamagire…
Cate lucruri inseamna acasa! Sunt mult mai multe de enumerat.
Asadar, mi-am regasit oraselul, dupa aproximativ 8 luni, la fel de tacut, la fel de linistit, asa cum il stiam de pe vremea cand locuiam aici.
Am mers pe drumurile si pe aleile din parcul in care ma plimbam, visand la o viata minunata. Am retrait momentele de demult, cu ochii umezi si inima stransa. De data aceasta, nu am vrut sa fie o vizita pe fuga, ci una a rememorarii.
Banca din parc unde mi-am facut primele promisiuni, unde ne opream, uneori, pentru scurte sarutari, terasa de langa liceu unde ne petreceam timpul in pauze sau cand chiuleam de la ore sau strada de langa Biblioteca Municipala, care ducea catre statia de autobuz, toate mi-au ramas in suflet pentru totdeauna.
As fi vrut sa pot vedea si oamenii, dar…
Pe de alta parte, nu pot sa nu remarc faptul ca o serie de cladiri vechi, adevarate bijuterii, se degradeaza, zi de zi, sub ochii mai marilor orasului si asta e trist.
In rest, in sufletul meu totul este la fel de viu, doar eu sunt mai inteleapta, sper, insa cu semne pe fata si corp, lasate de timpul necrutator.
Las aici cateva fotografii si cu ele multe nostalgii provocate de dor si intrebari de genul “cum ar fi fost, daca…?”
