De cateva zile am senzatia ca ma sufoc. Am senzatia ca nu imi mai ajunge aerul sa respir si, mai mult decat atat, ca ma aflu pe un drum drept care duce intr-un singur loc, fara drumuri secundare, fara intersectii, fara macar vreo alee care sa imi dea posibilitatea sa imi gasesc variante.
Nu reusesc sa imi gasesc echilibrul interior, un punct de sprijin care sa imi dea incredere, care sa ma linisteasca si, cu fiecare zi ce se deschide in fata mea, simt cum starea mea de agitatie, tristete si frustrare parca se accentuaza. Tristetea vine din faptul ca nu reusesc sa gasesc conexiuni intre mine si oamenii pe care ii credeam mai aproape de suflet.
Am nevoie de o mana de care sa ma sprijin, care sa ma ajute sa ma ridic, o mana care sa isi doreasca sa imi stearga lacrima de pe obraz, fara sa fiu nevoita sa ii cer sa faca asta. 
Astazi, merg pe acel drum drept, flancata de ziduri inalte.
Astazi, sunt mai trista parca decat in orice alta zi…
