Vreau sa scriu.
Simt nevoia sa comunic ceva, cuiva, chiar daca nu sunt sigura ca mesajul ajunge la destinatar. Sau, si mai rau, daca ajunge, acesta il citeste impasibil, fara sa ii tresalte catusi de putin inima, fara sa ii pese de nimic si, mai mult decat atat, nu da niciun semn care sa ma ajute sa inteleg ce se intampla, de fapt, sa inteleg multe. 
Sunt cu fereastra de la calculator deschisa si ma uit la o pagina alba. Am atatea intrebari, atatea ganduri, atatea temeri si la ce folos? Nu sunt in stare sa exprim tot ce simt, nu sunt capabila sa leg doua cuvinte pentru ca mintea mea imi spune intruna: “ce sens are, de ce sa te agiti inutil?”
Nu mai intreb nimic, nu mai trimit mesaje cuiva care probabil nici macar nu se oboseste sa le citeasca. Sunt mult prea obosita sa ma mai zbat.
Apas “close” in coltul ferestrei si raman cateva momente insotita de amintirile de demult.
Am un nod in gat si respir adanc pentru ca nu vreau sa las lacrimile sa alunece pe fata mea.
Renunt.
