Nu voia sa stinga lumina. Ii era teama, dar nu la fel ca in copilarie. Acum, teama era altfel. Ii era teama ca dorul ii va sfasia trupul si i-l va schimonosi de atata durere. Ii era teama de ochii lui, care o urmareau de cate ori nu mai era nicio raza de lumina in jur. Ochii lui o vegheau ca doua reflectoare si chiar daca isi acoperea proprii ochi, puterea lor patrundea pana in adancul inimii si ca niste pumnale infipte continuu i-o sfasiau pana ramanea inerta, fara vlaga.
Era asa de cateva saptamani si se dispretuia pe sine pentru felul in care ajunsese, dar, mai ales, pentru modul in care o facuse sa depinda de el, de soaptele lui, de minciunile lui, de amintirea lui.
O scotea din minti faptul ca existenta ei se invartea in jurul lui. Era, pentru ea, centrul universului, soarele in jurul caruia gravita.
Si, cu toate acestea, isi dorea sa il poata scoate din ea. Nu mai voia sa ii fie respiratie, nu mai voia sa il simta in fiecare celula din ea. Ii era mai mult decat o povara.
Trebuia sa reuseasca. 
Se gandi sa ramana asa, cu lumina aprinsa, ca un condamnat intr-o inchisoare. Ca lumina continua avea sa o oboseasca in asemenea masura incat, intr-un final, s-ar fi prabusit de oboseala si creierul ar avea alte probleme de rezolvat, iar ochii lui ar fi ramas uitati, rataciti chiar, intr-un locsor.
Masura camera in lung si-n lat, cu pasi inceti. Simtea podeaua rece, sub talpile parca arzand, ca pe o binecuvantare. Era in transa. Facea acelasi numar de pasi inainte si inapoi, parca la infinit, cu aceeasi cadenta. Avea un comportament aproape compulsiv. Stia, dar nu putea sa se controleze. Ar fi vrut sa strige, sa urle asemeni fiarelor infometate, caci pana la urma era si ea la fel. Atata doar ca foamea ei avea alt nume si din acest motiv tanjea, jelea, innebunea…
In cele din urma, vazu printre draperii o raza de soare. Ca hipnotizata deschise fereastra si se prabusi pe podea.
Agonia ei lua astfel sfarsit.
Agonie
