20 martie 2004, ora 5.55 a.m.
Dupa tipete, fortari, lacrimi, sudori reci si 9 luni de asteptare…liniste. Apoi, ciripit de pasarele, aer rece de zori de zi ca orice inceput de primavara si un scancet de pui de om, un scancet ascutit. Asistenta intarzie sa mi-l aseze in brate. Intreb daca e ceva in neregula si imi spune sa stau linistita ca trebuie sa il curete inainte sa ii vad fatuca bucalata.
Apoi…o emotie coplesitoare. Ma podidesc lacrimile fara sa imi dau seama. Prima imagine? Parul negru, fata alba si bucalata, nasul in vant si mirosul. Mirosul meu parca in stare pura. Dar nu e al meu, e al lui. Am reusit sa creez o minune. O viata. O bucata din mine. Este copilul meu, lung si greut, ca toti din neamul nostru.
Si… 
Timpul trece. Da, trece prea repede si m-am trezit deodata matura.
14 ani mai tarziu, aproape 1 metru si 60 de centimetri, parul castaniu inchis, ridicat, aproape tepos, ca asa ii place lui, ochelari de vedere, ca doar e copilul meu :), cu pofta de discutat si filosofat, la orice ora, cu pasiuni si inclinatii artistice, cu ochii mari si gene lungi. E la varsta buletinului si ma uit la el si vad un copil cu o altfel de copilarie decat a mea, fara „Ratele si Vanatorii”, fara „Castelul”, fara „Flori, fete si baieti”, fara furat de cirese sau prune de prin copacii vecinilor sau mers cu talpile goale la adunat de flori sau ciuperci prin paduri. Doar cu joaca prin parcurile bucurestene, cu skate-uri, cu gadgeturi, smartphone-uri si, uneori, cu vacante scurte la bunicii de la „tara”. Dar el e fericit, iar eu si mai fericita pentru ca imi spune ca daca s-ar naste din nou, tot copilul meu ar vrea sa fie. Mai pot cere altceva lui Dumnezeu?
Nu se plictiseste nicioadata. E in permanenta ocupat si, de la un timp, imi tot spune ca ar vrea sa fie ziua mai lunga. Pur si simplu nu-i ajunge timpul. Isi creeaza lumi, le imagineaza cum vrea el si viseaza la orice.
Nu e un copil genial, dar e unic, iar unicitatea aceasta o sa il ajute mult. Il iubesc cu toata fiinta mea si, ca orice mama, il voi sustine pana la ultima mea suflare. Iar el stie asta…si acest lucru este foarte important.
Ii spun, de cate ori am ocazia, sa traiasca, sa iubeasca si sa zambeasca si atunci poate sa mute si muntii din loc.
La multi ani, copil minunat!
