Cand am plecat de acasa, acum 22 de ani, pe langa cateva lucruri esentiale unui nou inceput departe de parintii si de bunicii mei, care m-au sustinut, asa cum au stiu ei si, mai ales, cum au putut mai bine, am luat si cele cateva insemnari, sub forma unui jurnal si teancul de poezii.
M-am mutat peste tot in Bucuresti, sau, in fine, am schimbat cateva locuri, nu stiu daca multe sau putine, dar niciodata acele cateva bucati de hartie nu au ramas in urma.
Din cand in cand, cand mi se face dor de cate cineva din trecutul meu sau de locurile in care m-am format ca individ, rasfoiesc acele insemnari si de fiecare data retraiesc, la aceeasi intensitate fiecare stare sufleteasca dezvaluita cu fiecare vorba asternuta pe hartia ingalbenita de trecerea anilor, fie cu stilou, fie cu pix de culoare verde sau albastra.
Constat ca, desi am imbatranit, felul meu de a fi, esenta mea a fost si este aceeasi dintotdeauna. Unul dintre colegii de liceu isi aducea aminte, la sfarsitul liceului, ca in clasa a IX-a eram „tunsa frantuzeste, drept, cu parul pana la urechi si eram mereu cu zambetul larg si efervescenta.” In urma cu vreo doi ani, cand ne-am reintalnit, mi-a spus ca sunt exact ca atunci, mai putin tunsoarea, as fi adaugat eu, dar n-am vrut sa stric momentul.
Iubeam cu atata intensitate si pasiune, incat si astazi imi ghidez viata dupa aceeasi matrita. Zbaterile, lacrimile, intrebarile, zambetele, le regasesc la fel, poate doar putin mai profunde decat atunci. Dar daca simplific, ma aflu chiar in acelasi loc. M-am invartit in toti acesti ani, ca intr-o blucla, si, din cand in cand, mai trec prin acelasi loc, strigand cu aceeasi forta ca si atunci. Sa mai spun ca inca scriu poezii? Nu mai are sens…
Nu stiu sa simt si sa traiesc altfel. Ma intreb azi: daca m-as putea intoarce in timp, ce as schimba?
Bucati de hartie, bucati de suflet
