Isi trecu mana prin parul ei moale si cu miros de liliac. Isi umplu narile cu aroma ei si o trase aproape, cat mai aproape de el, lipindu-se unul de altul, ca doua jumatati ale aceluiasi intreg. Ea isi sprijini obrazul de umarul lui si ramase asa, minute intregi, cu ochii inchisi, parca intr-o dorinta disperata de a-si tatua in suflet clipele acelea minunate. El o tinea cu ambele maini, parca de teama sa nu o scape, asa cum se mai intamplase. De fapt, amandurora le era teama sa nu fie numai un vis, ca nimic din toate acestea sa nu se risipeasca la ivirea zorilor, cum se intamplase de atatea si atatea ori.
Ridica capul de pe umarul lui si, parca trezita din somn, miji ochii, cautandu-i privirea albastra. Isi lipi obrazul de al lui, atingandu-l, usor, cu buzele. El ii lua fata in maini si, cu multa tandrete, ii saruta buzele. Atatea luni, atatia ani, atatea anotimpuri, atatea nopti unul fara celalalt, le-au simtit ca pe un labirint fara sfarsit.
Lacrimile curgeau pe fata ei, ca intr-o cascada, dupa o iarna indelungata. Doar ca, de data aceasta, erau lacrimi de fericire. Uitase ce insemna sa simti ca traiesti, sa doresti pe cineva cu fiecare bucatita din trupul tau, sa vibrezi la atingerea acestuia. Oh, Doamne, cata fericire! In sarutul acela isi spuneau tot ce nu-si spusesera pana atunci. Nu aveau nevoie de prea multe cuvinte.
Traiau.
Dupa zeci de ani, nu mai bantuiau singuri prin lumea larga, fara sens, nefericiti, cautandu-se incontinuu.
Plangea ca un copil in bratele lui, agatandu-se de el si strangandu-l de frica sa nu nu-l piarda iar. Fiecare lacrima era ca o eliberare.
Parca pumnalele ii erau scoase pe rand, linistindu-i inima, pana atunci incordata sa supravietuiasca. Amandoi multumeau divinatatii ca le-a permis sa traiasca acest moment. Chipurile care, in timp, se disipau incet-incet, ramanandu-le doar amintirea atingerilor flamande, a privirilor si a vorbelor dulci, acum aveau forma, devenisera iarasi vii. Printre lacrimi, ea ii zambi. Era atat de frumos! Il vedea exact cum il stia. El ii zambi inapoi si o saruta iar, de data aceasta cu nesat. Erau din ce in ce mai flamanzi si aveau nevoie sa isi potoleasca aceasta foame.
Erau, macar atunci, din nou, doar ei doi si restul lumii.
Libertatea gândului, poeme, povești