Stiti tinutul ala cu multe razboaie castigate de un Domnitor “mic la stat, mare la sfat”, cu intinderi de brazi si fagi, caci nu degeaba i se mai spune si “tara fagilor”, cu oameni blajini si ospitalieri, cu cetati incarcate de istorie si cu manastiri pictate de mesteri, cum numai aici poti intalni? Un tinut parca rasarit din basmele lui Andersen sau ale lui Ispirescu, mai degraba, datorita intamplarilor absolut fantastice, cu deosebirea ca acestea chiar au avut loc. Tinutul acesta, minunat, poate avea un singur nume: Bucovina. 
Sunt pentru a treia oara in Gura Humorului si, astazi, m-am trezit chiar in mijlocul povestii, de data aceasta o poveste cu zapada, caleasca trasa de cai, bucate gustoase, cum numai aici poti gasi.
In minivacanta de 1 decembrie am ales dulcea Bucovina, de joi pana duminica, dupa cateva saptamani grele, am simtit aceste zile ca pe o binecuvantare. Aveam nevoie.
Prima zi. Joi.
Ingrozitor de racita, cu maseaua de minte extrasa cu o seara inainte si cu un rucsac de antiinflamatoare, antibiotice, siropuri si picaturi, am plecat din Bucuresti spre Gura Humorului in jurul orei 8 dimineata, aproape tarandu-ma pana la masina. Am dat drumul radioului si cu muzica in surdina, am tot privit pe geam peisajul fara sa imi pese macar de soarele caldut ce imi batea in fata. Ma asteptau 6 ore de drum, 6 ore lungi, la finalul carora vedeam doar un pat și un pled cu care sa ma invelesc. Localitatile se succedau, rand pe rand, Urziceni, Buzau, Ramnicu-Sarat, Focsani. Eram deja la jumatatea drumului si faptul ca lasam in dreapta drumul spre locurile mele natale pare ca ma trezeste dintr-un somn adanc si urat. Parca instantaneu inima se inmoaie, amintirile imi incalzesc sufletul suficient cat sa imi treaca toate durerile si apasarile. Privesc altfel gospodariile oamenilor, natura din jur. Pare ca e primavara in sudul Moldovei. Adjud, Bacau, Roman si apoi, cu repeziciune parca, Gura Humorului. Ne cazam la Best Western Bucovina si grabiti ne indreptam spre Manastirea Humor, pentru ca vreau sa o vad pe lumina, caci pana la 4 si jumatate cand se insereaza mai e doar o ora. Nu stiu de ce, dar de cate ori am ajuns in Gura Humorului e primul lucru pe care vreau sa-l vad, desi, cred ca Voronetul e mai aproape. La Humor e liniste, doar latratul unui caine aflat in departare o mai sparge, pe alocuri. Stiti atmosfera aceea de dinainte de Craciun, de la tara, poate de la bunici, cand erati mai mici, si nu misca nimic pe drum, doar ici-colo, in vreo gospodarie cate un vecin mai trebaluieste prin curte si un caine suparat ca l-a legat stapanul si mai latra in departare? Ei, cam asa era atmosfera pe strada manastirii. Realizez ca, pentru prima data, dupa mult timp nu ma mai gandesc la nimic. Totul pare inghetat: locurile, gandurile, starile sufletesti. Raman aici momente bune, golindu-mi mintea si umplandu-mi sufletul.
Ziua 2. Vineri, 1 decembrie,
Fiind Ziua Nationala a Romaniei imi doresc sa fiu intr-un loc care a insemnat ceva pentru poporul roman, pentru identitatea acestuia sau pentru marele deziderat, cel al unirii tuturor romanilor. Asadar, dupa o scurta vizita la Cetatea de Scaun a Sucevei, ne indreptam catre un loc sfant pentru mine si, indraznesc sa spun, pentru tot neamul romanesc, Manastirea Putna. La dus, am tinut drumul dinspre Suceava, prin Solca si Marginea, celebra pentru ceramica neagra produsa in atelierele de aici. Ajunsa in Putna sunt placut suprinsa de multimea de oameni. Parcarea este plina de masini, multi tineri si cupluri cu copii. Spre surprinderea mea, desi era multa lume, era o liniste exteaordinara, parca din respect pentru lacas si calugarii de acolo, dar si pentru Stefan cel Mare. La intrare, pe dreapta, ne intampina Mihai Eminescu, monument ridicat in memoria geniului sustinator al Marii Uniri. De altfel, placa memoriala ne reaminteste faptul ca marele poet a organizat aici, la Putna, in anul 1871, un congres al sustinatorilor unirii romanilor. La baza statuii sunt cateva versuri inchinate Bucovinei:
“Icoana stelei ce-a murit,
Incert pe cer se sue:
Era pe cand nu s-a zarit,
Azi o vedem si nu e.
Astfel totdeauna cand ma gandesc la tine
Sufletul mi-apasa nouri de suspine.” – Bucovina mea! 
… dar si Romaniei lui mult iubite:
“Ce-ti doresc eu tie dulce Romanie…
La trecutu-ti mare, mare viitor!”
Il las pe Eminescu cu clopotele originale ale manastirii si ma indrept, cu inima zambind, catre intrarea in biserica, oprindu-ma, pe rand, la mormintele Mitropolitului Moldovei, Iacob Putneanul si al Mitropolitului Sucevei, Teoctist, apoi la cele ale fiilor lui Stefan, Bogdan al III-lea si Stefanuca Voda, cumpar cateva lumanari si intru incet in biserica, fara zgomot, parca dorind sa nu ii tulbur somnul de veci marelui Domnitor. Ma opresc la mormantul lui si primul gand e acela ca cel inmormantat in fata mea a domnit aproape 50 de ani Moldova asta frumoasa, aparand-o cum a stiut sau a putut el mai bine si a facut o treaba al naibii de buna. In fata mea, era o intreaga istorie, iar eu eram mandra ca ii sunt urmasa. Paralel, se afla mormantul celei de-a doua sotii a lui Stefan, Maria de Mangop. M-am recules apoi la icoana “Maica Domnului cu Pruncul”, icoana despre care se spune ca ar fi fost adusa la manastire de Maria de Mangop si ca ar fi facut parte din zestrea sa. Aceasta este pictata cu tempera pe lemn si ferecata cu argint din ordinul Mitropolitului Iacob Punteanul, in anul 1755.
Drumul inapoi spre Gura Humorului l-am facut prin Marginea, de unde am cumparat strachini, cani, un cofer si o vaza din ceramica neagra de exceptie. 
Am tinut, apoi, soseaua spre Campulung Moldovenesc prin Sucevita, Moldovita, traversând muntii Obcina Mare pe un drum cu brazi impodobiti cu zapada, cu gospodarii ici si colo, pe creasta muntelui, cu cate un firicel de fum iesind din cosuri, cu oi mergand pe marginea drumului manate de cate un caine priceput si un cioban, curti cu gaini lasate slobode, sa mai ciuguleasca ce or mai gasi si uite asa se face seara, de fapt noapte de-a dreptul. Zambesc gandindu-ma cate povesti ar scrie Creanga la gura sobei, daca ar vedea toate acestea. La hotel, o cina cu hribi, smantana si mamaliguta calda, urmate de o baie si un ceai ma ajuta sa inchei perfect o zi lunga si frumoasa.
Ziua trei. Sambata. Ultima zi.
De dimineata ma trezesc aaa cum imi e obiceiul: cu noaptea-n cap. Nu, nici in vacanta nu dorm pana la 12, dar, recunosc, imi place sa lenevesc, in pijama, ore suficiente dupa ce ma trezesc. Nici ziua aceasta nu difera. Asadar, îmi iau micul dejun in pat, imi beau cafeaua si stau invelita pana sub barbie ore intregi. Afara, zapada e destul se mare. A nins toata noaptea si inca mai ninge. E exact ca intr-o pictura a lui Claude Monet. Copaci grei de atata zapada, oameni infofoliti, copii zgomotosi care-si impart bulgari mai ceva ca niste soldatei aflati in misiune. Iar eu…eu m-am lipit de asternut ca timbru de scrisoare. 🙂 In jur de 11, reusesc sa ma dau jos din pat si sa imi pun o fata umana, adica putin fond de ten si rimel.
Peisajul alb ma inveseleste imediat. Totul e ca intr-o poveste. Casute frumoase, lume vesela, pana si masinile unora sunt impodobite cu coarne de reni.
La Voronet ninge mai tare, cu fulgi mari. Fac cateva fotografii pentru ca nu rezist frumusetii ce ma inconjoara. Ca de obicei, multă lume la manastire. Aici mi se pare ca se face cel mai mult comert. Celebra prin albastrul unic in lume, albastrul de Voronet, o combinatie de pigmenti folosita la pictura exterioara a bisericii. Nimeni nu a mai reusit vreodata sa reproduca aceasta nuanta de albastru. Simplitatea e principala caracteristica a acestui asezamant religios, iar peretii ei au ilustrat intreaga Evanghelie. Povestea bisericii ne-a spus-o, cu mult timp in urma, cronicarul Ioan Neculce:
”Iara Stefan-Voda, mergand de la cetatea Neamtului in sus pre Moldova, au marsu pe la Voronet, unde traia un parinte sihastru, pre nume Daniil. Si batand Stefan-Voda in usa sihastrului sa-i descuie, au raspuns sihastrul sa astepte Stefan-Voda afara pana ce si-a istovi ruga. Si dupa ce si-au istovit ruga, l-au chemat în chilie pre Stefan-Voda. Si s-au spovedit Stefan-Voda la dansul. Si au intrebat Stefan-Voda pre sihastru ce va face, ca nu poate sa se mai bata cu turcii; inchina-va tara la turci, au ba? Iar sihastrul a zis sa nu o închine, ca razboiul este al lui, numa, dupa ce va izbandi, sa faca o manastire acolo, în numele Sfantului Gheorghie, sa fie hramul bisericii” Ulterior acestui episod, Daniil Sihastrul devine staretul confident si sfatuitor al lui Stefan cel Mare. De altfel, acesta isi doarme somnul de veci aici. 
Dupa Voronet, merg in parcul Arinis din Gura Humorului, pentru o plimbare in ninsoare, plimbare ce imi aduce aminte de zbenguielile din zapada de cand eram acasa, la mama. Desi, complexul este dotat cu piscina olimpica printre altele, primul gand a fost sa merg la patinoar, dar am renuntat caci muzica era atât de tare incat desi îmi plac unele melodii ale baietilor de la Carla’s Dream, acum ma enervau la culme, aproape ca ma luasera durerea de cap. Imi duduia creierul, asa ca m-am îndepărtat mai repede decat m-as fi gandit, cu un pahar de ceai cald, de fragute. M-am plimbat, am traversat podul mobil peste raul Moldova si evident am facut multe fotografii.
Ziua 4. Duminica.
Am facut drumul inapoi spre Bucuresti in exact 6 ore. Sunt obosita? 🙂 Dar cand nu sunt?! Important e ca aceste zile m-au refacut sufleteste, au inchis rani si nici nu mai conteaza ca de maine voi reveni la serviciu, la grijile zilnice, la responsabilitati.
Cat as vrea ca si viata sa fie ca o vacanta continua!
