“Nu stiu de ce astazi am o tristete nemotivata. Mi-e dor de foarte multe lucruri, mi-e dor de oameni, de maini, de ochi, de cuvinte, de atingeri uitate, de multe altele si, cu toate acestea, nu ele imi dau tristetea aceasta. E o tristete inexplicabila. Am lasat la o parte dorurile si am cautat motivul in alte parti. M-am uitat afara, la ploaia sumbra si rece si am realizat ca singura stare pe care mi-o da e doar o dorinta imensa de a sta in mijlocul patului invelita cu o patura moale, sa-mi sune o muzica lina in fundal si …atat.
Incerc sa scriu cateva versuri, dar le sterg caci imi par mult prea triste. Cum as fi vrut sa fie daca asta imi e starea sufleteasca?!” 
Asta e textul pe care l-am scris ieri, dar pentru ca nu reuseam sa gasesc un raspuns, nu reuseam sa ii dau de cap, am renuntat si nu l-am mai terminat. Am inchis fereastra de editare si mi s-a salvat in draft.
Astazi, cand stiu de ce eram atat de trista, imi dau seama cat de importante sunt legaturile sufletesti. Cate stie o inima cu mult inaintea ratiunii!
Ieri, din pacate, cineva din familia mea a trecut in lumea celor drepti si de aseara de cand am aflat revad, iar si iar, bucati din viata mea, din viata noastra, de fapt, zambetele, chiar rasetele zgomotoase, imbratisarile sau incurajarile, tot. Mi-au ramas, asadar, amintirile, o durere fara margini, o gramada de regrete, dar si imaginea unui om frumos, din toate punctele de vedere. Dumnezeu sa te odihneasca!
Cand inima stie mai bine
