Nu stiu cum se relaxeaza altii, dar mie…mie imi place sa imi tin mintea ocupata, in permanenta. Chiar si cand sunt in concediu, nu pot sa stau cu ochii in tavan si sa ma gandesc la nemurirea sufletului.
Nu pot sta intinsa pe sezlong, la piscina, cat e ziua de lunga, de exemplu. E obligatoriu sa umblu, sa caut, sa descopar locuri, oameni, traditii, obiceiuri, istorii si istorioare. 
Sunt tipul de om care vine obosit din concediu. Imi trebuie macar o zi sau doua, sa ma odihnesc, inainte sa revin la serviciu.
Si, cu toate acestea, oboseala din concediu este preferata odihnei de la serviciu. Ma omoara rutina, lucrurile spuse incontinuu sau, mai degraba, aceleasi lucruri repetate la infinit.
Au asupra mea efectul picaturii chinezesti.
Prefer sa scriu o povestire sau o poezie decat de stau, asa, in dorul lelii, cum ar spune bunica mea. Si cand am avut probleme de sanatate si am fost nevoita sa stau mai mult in pat nu am putut doar sa stau. Am scris o carte de buzunar si mi-am facut un blog. Asta pentru ca perioada a fost lunga, s-a intins pe cativa ani, nu va ganditi ca intr-o luna am facut toate astea. 🙂
Am senzatia ca mintea mea nu se odihneste niciodata, nici macar atunci cand dorm, ca e ca un motoras cu multe rotite, care se tot invart si se invart, la nesfarsit.
Chiar si asa, am senzatia ca ma irosesc, ca timpul trece, eu imbatranesc (sic!) si nu las nimic notabil pe unde am trecut, nici macar o dara subtire, asa cum lasa un melc.
Nu cred ca e o criza existentiala, caci asa am simtit intotdeauna.
Uneori, ma intreb cum ar fi sa pot spune „stop”, sa am puterea sa imi opresc toate rotitele si sa ma afund intr-un vid, in care nu mai exista intrebari, curiozitati, dorinte.
Oare viata mea s-ar restarta? As putea sa fiu vreodata senina de dimineata pana seara, sa trec prin viata fara griji, sa zbor ca o molie, haotic, dar fericita, fara vreo umbra de tristete, fara sa ma pierd vreun pic printre ganduri?
Cum ar fi sa pot spune „stop”?
