Sunt defecta, stiu, din multe puncte de vedere, dar intotdeauna am sperat ca, adunate, calitatile mele sunt mult mai multe decat defectele. Marea mea problema, constat cam des de la un timp, este ca inca mai am asteptari. Iar asteptarile atrag de la sine dezamagiri.
Nu stiu de unde mi se trage, nu stiu daca firea mea este de vina sau, poate, educatia. Sunt crescuta departe de orase mari, intre oameni simpli si cu inima deschisa si inca mai cred ca e musai sa spui “multumesc!”si “buna!”.
Bai, nene, cum sa fii femeie in toata firea, sa treci prin atatea si atatea de-a lungul vietii si sa faci exact aceleasi greseli, mai exact sa nu inveti nimic din ele? Mai, dar nimic… si, culmea, daca cineva ma dezamageste, nu pot sa-l urasc, nu pot si pace. Nu am urat niciodata pe nimeni si nici nu o sa o fac, indiferent cat de tare m-a ranit. Chiar daca sufar, ma supar, plang si imi spun mie ca gata, persoana in cauza nu mai merita o alta sansa, dupa un timp, cand ma mai linistesc si lucrurile se mai aseaza, ma gandesc ca daca pana si Dumnezeu iarta, eu de ce nu as face-o. Si uite asa, dintr-o greseala in alta, ajung iar de unde am plecat, ca intr-o bucla fara sfarsit. 
Batranul Freud ar face repede o psihanaliza si mi-ar spune ca toate astea mi se trag din primele experiente, cele traite in copilarie si adolescenta, fac aceleasi greseli pentru ca retraiesc, simt exact la fel ca atunci.
Mi-e ciuda pe mine, daca ma pot exprima astfel, mi-e ciuda ca sunt asa cum sunt, ca le permit celorlalti sa ma dezamageasca. As vrea sa nu mai consider ca e firesc sa raspunzi sinceritatii cu sinceritate, iubirii cu iubire, bunatatii cu bunatate si tot asa.
Cum ar fi sa fiu mai nesimtita, mai putin…simtitoare? 🙂 Cred ca si daca as trai o mie de ani tot defecta as ramane…
