De la un timp am un soi de oboseala, as spune inexplicabila, si nu ma refer la oboseala fizica, ci la cea psihica. Teoretic nu am niciun motiv evident, practic maruntisurile s-au tot asezat unele peste altele formand, in cele din urma, un castel al neajunsurilor, al tristetilor.
Un filosof al Greciei Antice, nu mai stiu care, spunea ca atunci cand esti obosit, sa iei o pauza, sa te odihnesti, dar sa nu renunti. Nu degeaba e el intelept.
Astazi, parca nu mai am putere sa fac nimic, nu imi mai pasa de nimic si as renunta la tot. De cateva zile tot scriu fara sa duc la bun sfarsit vreun text sau vreo poezie. Nu se mai leaga nimic si, paradoxal, nici nu-mi pasa.
O fi astenie, desi mi-e greu sa cred, pentru ca in mod normal primavara imi da un plus de energie, de veselie, de indragosteala.
Chiar si acum, ma holbez la aceste cateva randuri scrise si gandul imi zboara aiurea, as scrie un milion de cuvinte, de soapte, dar de la gand la degete ceva piere.
Astazi…am obosit.
Ganduri, vorbe, soapte
