A fost omul care m-a invatat tot ce stiu. A fost cel care m-a invatat literele chirilice inaintea alfabetului limbii romane, care m-a invatat bunul simt, respectul pentru celalalt, libertatea gandului si cu care purtam interminabile discutii despre literatura, politica si… Bucuresti. A invatat alaturi de mine, cand nu intelegeam la ce imi foloseste fizica sau chimia, m-a invatat notiuni elementare de economie, filosofie, istorie, geografie. As putea scrie la infinit si nu m-as mai opri.
A fost omul care nu m-a certat niciodata, care ma facea sa inteleg unde gresesc in viata, fara sa imi spuna clar, cu subiect si predicat. Ma adora si il adoram.
Este vorba despre bunicul meu, caruia i-am spus de micuta TATICULE, pentru ca el m-a crescut. Mi-a fost TATA, pilon, ghid, protector, educator. Era mandru de mine, de exuberanta mea, de rasul meu, de frumusetea mea interioara. Mi-a spus-o mie si lumii intregi. Regret, acum, ca nu i-am spus, ca mi-a fost model, ca i-am admirat intotdeauna puterea cu care orfan fiind a avut grija de 3 frati si a reusit sa se autodepaseasca, sa isi croiasca un drum in viata, sa studieze, sa ne creasca pe noi toti: frati, copii si nepoti si nu oricum, ci frumos. 
Astazi, ar fi implinit 87 de ani, dar, din pacate, maine implineste 5 ani de cand a plecat intr-o alta lume. Mi-e dor, mi-e atat de dor de zambetul lui, de dragostea lui neconditionata, de legatura aceea speciala, pe care am avut-o, de sfaturile lui.
Cand ajung vara la Tecuci, astept sa-l gasesc pe buturuga de la coltul casei, pe care o folosea pe post de scaun, cu capul sprijinit in mana si cu zambetul larg, iar eu sunt gata sa alerg spre el, sa-l pup, sa-l imbratisez si sa-l intreb fericita: “ce faci, taticule?”.
Astazi, mai am doar amintirile, care ma fac sa zambesc sau sa plang, insa uneori am senzatia ca imi amintesc doar felul in care m-a facut sa ma simt, amintirea amintirii unei iubiri minunate.
O altfel de iubire
