Dupa vreo 6 ore in care am stat inconjurata de markere, scheme, teorii sau clipboarduri, am hotarat ca am nevoie sa iau o pauza. M-am ridicat, am lasat totul balta si mi-am zis: gata, stop joc!
Am plecat spre locul in care sufletul meu isi gaseste linistea intotdeauna, dupa perioade mai grele sau mai incarcate: Manastirea Cernica.
Am lasat in urma un Bucuresti urat, murdar, cum se intampla sa fie in aceasta perioada a anului, cu mijloacele de transport jegoase, cu zapada de pe langa trotuare gri-neagra. Un peisaj deprimant. Oameni tristi si abatuti, de iti vine sa pleci oriunde, numai aici sa nu mai fii.
Ajunsa la Cernica, ca de obicei, cu bratul de crizanteme pentru Sfantul Calinic, caruia ma rog din toata inima, urc agale dealul ce duce spre manastire. O ceata laptoasa si rece ma inconjoara, semn ca iarna inca nu si-a spus ultimul cuvant. Peisajul pare ireal, rupt dintr-un basm cu personaje supranaturale. Parca sunt pe un taram de la margirea lumii. Imi pun pe cap esarfa, imi trag gluga peste ea si grabesc putin pasul.
In curtea manastirii ma intampina o liniste ca de mormant. E trecut de orele pranzului de mult, iar credinciosii s-au risipit deja pe la casele lor. In biserica parcurg traseul obisnuit: aprind lumanari, platesc liturghii si, mai ales, ma rog. Raman asa, impietrita, cu ochii inchisi sau inlacrimati, mult timp. Ma rog, spunandu-mi oful si curatandu-mi astfel sufletul. Iar si iar… De parca Dumnezeu nu ar sti, dar asa suntem noi, muritorii!
E liniste. Multa liniste. In spatele meu, doi calugari octogenari asculta slujba, cu capetele plecate. As sta aici o vesnicie. Gandurile mi se risipesc, inima-mi bate mai lin, sufletul meu ia o pauza de la toate. Mi-e bine. Mai bine ca oricand.
Am fost la multe manastiri in tara asta, prin Moldova, Bucovina sau Ardeal. Desi multe m-au cucerit, in doua dintre ele am simtit ceva special: la Putna si aici, la Cernica. Nu stiu de ce, nu-mi explic. Insa, cand plec, ma simt impacata cu tot ce se intampla in viata mea. Le accept pe toate, le las in urma si ies plina de speranta si incredere.
Dupa ce m-am plimbat putin pe langa chiliile calugarilor, am lasat in urma Cernica si m-am intors in acelasi Bucuresti, insa de data aceasta cu multa pace in suflet. Dar, oare, pana cand?!
Libertatea gândului, poeme, povești