Din cand in cand, fie ca e la 15 ianuarie sau la 15 iunie, ne aducem aminte de Mihai Eminescu. Fie ca vorbim despre opera lui, fie de nebunia lui sau de dragostea lui pentru Veronica Micle, ne amintim de el, mai mult sau mai putin. De aceasta data, m-am oprit nu la opera lui minunata, ci la dragostea lui pentru poeta Veronica Micle. O dragoste ce l-a inaltat si l-a coborat. Si ma gandeam: oare mai e posibila astazi o dragoste ca a lor? Adica fara telefoane, fara internet, doar cu scrisorile. Ea la Iasi, el la Bucuresti – o dragoste la distanta. Isi scriau la 2-3 zile si se vedeau la cateva luni. Iata ce isi spuneau in anul 1880, doi tineri la 30 de ani, care se iubeau, dar care se vedeau foarte rar:
“Draga mea Veronică,
Ca eu să nu-ţi scriu e de înţeles. Bolnav, neputând dormi nopţile şi cu toate astea trebuind să scriu zilnic, nu am nici dispoziţie de a-ţi scrie ţie, căreia aş vrea să-i scriu închinăciuni, nu vorbe simple.
Dar tu care ai timp şi nu eşti bolnavă să nu-mi scrii e mai puţin explicabil. Tu trebuie să fii îngăduitoare cu mine, mai îngăduitoare decât cu oricine altul, pentru că eu sunt unul din oamenii cei mai nenorociţi din lume.
Şi tu ştii care este acea nenorocire. Sunt nepractic, sunt peste voia mea grăitor de adevăr, mulţi mă urăsc şi nimeni nu mă iubeşte afară de tine. Şi poate nici tu nu m-ai fi iubit câtuşi de puţin, dacă nu era acest lucru extraordinar în viaţa mea care e totodată o extraordinară nenorocire. Căci e bine ca omul să fie tratabil, maniabil, să se adapteze cu împrejurările şi să prinză din sbor puţinul noroc care îl dă o viaţă scurtă şi chinuită, şi eu nu am făcut nimic din toate acestea, ci te-am atras încă şi pe tine în cercul meu fatal, te-am făcut părtaşă urei cu care oamenii mă onorează pe mine. Căci acesta e singurul reazim al caracterului meu – mă onorează ura lor şi nici nu mă pot închipui altfel decât urât de ei.
Dar tu pentru aceasta nu trebuie să mă bănuieşti, tu rămâi cum ai fost şi scrie-mi. Tendinţa mea constantă va fi de a-mi împlini făgăduinţele curând ori târziu, dar mai bine târziu decât niciodată.
Sunt atât de trist şi e atât de deşartă viaţa mea de bucurii, încât numai scrisorile de la tine mă mai bucură. A le suspenda sau a rări scrisorile tale m-ar durea chiar dacă n-ai mai iubi pe Emin
Scrie cu degetele pe cari le sărut.
(1880 Februar)
Miţule Băet iubit si drăgălas,
Azi ti-am mai scris o scrisoare, nestiind că voi primi un raspuns de la tine, tu iară incepi cu gelozia ta traditionala si de trista amintire. Bine Miţule, nu recunosti tu că hachiţele cochetariei mele e o consecvenţă naturală si e mai mult o compensaţie si mai bine zicand un cer mai senin dupa o lungă suferintă fizică si sufletească care am avut-o toată iarna si iti spun drept mai umplu pustiul vietii care-l (text lipsa) dar o niţică cochetarie dă-mi voie să o practichez, e ceva atat de innăscut in mine si care nu e deloc afectat.
Cu aceasta te sărut, te pup Miguel, Miguel si te rog să-mi scrii că de nu e poznă mare, mă fac si mai cochetă par desespoir, Miţule sunt adevărat putin cam veselă, imi pare că am născut din nou! Te pup, te sărut dulcele meu amant si fiitor bărbătel
Veronica
15 Martie 1880
Eminul meu iubit,
Mă grăbesc a răspunde seninei si amoroasei tale scrisori din 16 Martie; după cum vei fi văzut desigur din a doua scrisoare a mea din 15, am primit scrisoarea ta plină de gelozie la care am si răspuns.
Pe la Iasi, scumpul meu Tropoţel, am avut cateva zile de toata frumuseţa, zile senine si calde si cu miros de primăvară. Am fost la discursul lui Maiorescu, a vorbit foarte bine – numai după mine a dezvoltat foarte putin “Dezvoltarea pasiunilor”. Discursul lui s-a invartit mai mult asupra consecvenţelor lor decat asupra lor insile. Si mi-am zis: de-ar fi el măcar un sfert consecvent spuselor sale, ce bine ar fi. A fost un public nebun la prelegerea lui.
Miţicule mai vorbeste te rog cu Conta si cu alţi deputaţi, doar, doar, vor face să vină in cameră si petiţiunea mea, să-mi ieu o grijă, să stiu cum stau, să stiu ce drum s-apuc, căci cel pe care merg e foarte greu.
Eminule, cand vii să te revăd, să te mai pup, să te mai cănăjesc si apoi să te mai mangai, si să-ti cer iertare frumusel si apoi intr-o lungă si dulce sărutare să se uite toate relele. Cand? Miţule cand ai putea să vii la Iasi să fim impreună ce bine ar fi! Dar tu nicand nu te gandesti la asa ceva, vălmăsagul Bucurestilor iti răpeste dorul de mine, viata ta e plină si nu simte trebuinţa prezenţei mele, totusi te pup si te răspup si te imbrăţisez doucement et gentilement.
Toute a toi
Veronica
19 Martie 1880 Iasi”
