Ma gandeam ca in permanenta imi doresc ceva, ca intreaga mea viata este o dorinta. Doresc ceva, fac tot posibilul sa obtin acel lucru. Doresc pe cineva, fac aproape orice sa am langa mine acea persoana. Dupa ce obtin acele lucruri, materiale sau spirituale, nu are importanta natura lor, imi doresc altele. Nu spun ca lucrurile obtinute nu mai sunt importante, ci doar ca se intampla sa imi doresc mereu altceva. Nu stiu daca e nemultumirea sau nevoia permanenta de a-mi alimenta existenta cu noi provocari, dar asa simt si asa fac aproape zi de zi.
Multi ar spune ca e obositor, ca ar trebui sa las lucrurile asa cum sunt, sa fiu multumita cu ce am. Am incercat, insa nu sunt construita sa fiu asa. Ma plictisesc repede. In permanenta trebuie sa fiu ocupata. Rutina, lancezeala nu sunt pentru mine.
Au toate aceste lucruri vreun sens? De ce viata ar trebui sa aiba vreun sens, pana la urma? E de ajuns ca e o permanenta dorinta, iar asta imi ocupa in totalitate existenta, fara a ma mai gandi la sensul ei…
