In urma cu cativa ani, cand am venit in Bucuresti si le spuneam colegilor mei ca sunt din Tecuci, se uitau la mine oarecum confuzi…”Unde e asta?”- era prima intrebare. Ma faceau sa zambesc si le raspundeam ca pe la Tecuci intra vantul in tara 🙂 .Oraselul linistit e atestat documentar de vreo 575 de ani, are nume de origine slava si inseamna “suvoi” 🙂 . Poate de asta si sunt uneori ca un “suvoi” ;).
A fost numit de Stefan cel Mare un fel de vama. Un document emis de acesta stabilea ca negustorii lioveni care treceau in Tara Romaneasca cu postavuri, trebuiau sa plateasca la vama din Tecuci câte “2 zloţi de la fiecare car”. Si tot Stefan cel Mare, dupa ce i-a “fugarit” pe turci la Podul Inalt, s-a odihnit cu oastea sa, trei zile, la “movila cea mare a Tecuciului” (Grigore Ureche).
Apoi in secolul al XVI-lea a fost devastat in cateva randuri de turci si de tatari. Cu toate acestea, era pe locul 4 in Moldova, la comertul cu Brasovul.
Calistrat Hogas, Gheorghe Petrascu sau Hortensia Papadat-Bengescu, dar si cozonacii sau …mustarul, au facut oraselul cunoscut, dar nu si pentru ai mei colegi.
Acum cand merg acasa la mama, incerc sa vad orasul asa cum il am in suflet si nu cum e in realitate. A trecut peste el timpul. Si nu in bine peste tot. Mai are inca locuri frumoase. Dintre toate, imaginea bulevardului cu castani si cu teii infloriti, imprastiind mireasma lor minunata intr-o dupa-amiaza de iunie calduta, o port cu mine mereu. De cate ori simt mirosul acela dulce si linistitor de tei inflorit, imi vine in minte aceasta imagine.
E oraselul meu de suflet, orasul in care m-am nascut si am crescut. Unde am legat primele prietenii, am cunoscut primul sarut si prima dragoste :).
Acolo e mereu “acasa”.
