Statea in fata oglinzii si se privea. Cercelul din mana dreapta atarna deznadajduit, asteptand parca sa ii vina randul. Dar ea se pierduse printre gandurile incalcite asemeni unui labirint din care nu reusesti sa mai iesi. De cateva zile era absenta la tot ce se intampla in jurul ei. Asa i se intampla an de an, inainte de Revelion. 
Acum, se pregatea pentru petrecerea care anunta venirea Noului An. Rochia lunga, stralucitoare, despicata pe piciorul stang parca curgea in cascada. Era frumoasa, dar cand se aranja putin era si mai frumoasa. Si ea stia asta, doar ca i se parea un lucru firesc. Era de parere ca doar daca nu vrei nu esti frumoasa. In abundenta de produse cosmetice si de tutoriale online care te ghideaza pas cu pas ajutandu-te sa te transformi din cenusareasa in printesa, considera ca era imposibil sa fii urata.
Isi puse, in cele din urma, cercelul si zambi. „Ceva nou, ceva vechi, ceva rosu si bani, le am pe toate pe mine”, isi spuse cu voce tare.
Mai era o jumatate de ora pana la sosirea invitatilor. Isi trase pe umeri un sal si iesi pe terasa apartamentului. Era frig, insa nu ca pentru sfarsit de decembrie. Orasul i se intindea in fata plin de lumini colorate. Ici si colo, se mai auzeau artificii sau pocnete ce o faceau sa tresara. Ii aminteau de „acasa”. Si iarasi gandul o ducea in urma cu multi, multi ani. Era prinsa de acele vremuri cu toata puterea sufletului ei. Nu putea si nici nu isi dorea sa fie altfel. Amintirile ii magaiau sufletul, iar uneori ii erau si speranta. Asa stia ea sa traiasca, se obisnuise si nu prea. Pierduse mult si multe, chiar daca, in principiu, realizare cam tot ce isi propusese in tinerete. Traia cu sentimentul ca viata o purtase pe aripile cele mai de sus ale zarii, purtand-o cu atentie si cu grija pentru o perioada, pentru ca apoi sa o scape si sa o lase sa cada in gol, fiind nevoita sa se agate de ceva, de orice i-ar fi salvat sufletul de la prabusirea continua. Dupa ce vazuse fundul prapastiei, incepu cu pasi mici sa iasa din ea, ranita, zgaraiata, scrijelita, ajunsese la suprafata. Chiar daca nu a reusit sa mai zboare niciodata ca atunci, a reusit sa isi linga ranile cat sa supravietuiasca. Zborul acela ii ramasese tatuat in suflet. Era, in ciuda a tot ce se intamplase dupa, cel mai bun si cel mai minunat lucru care i se intamplase vreodata si spera ca intr-o zi sa-l retraiasca. Ii devenise vis si speranta.
De aceea, an de an, isi punea aceeasi dorinta la miezul noptii, desi stia ca un zbor trebuie sa se faca cu doua aripi, iar ea avea numai una. Nu conta. Spera ca intr-o zi, indiferent cat de batrana ar fi, sa-si gaseasca si cealalta aripa si sa poata zbura iar, fie chiar si pentru o zi.
Zgomotul unor artificii ce se desfaceau deasupra ei, ca o ciuperca imensa, colorata, o trezi la realitate. Isi umplu plamanii cu aerul rece al noptii si intra in casa, stergandu-si obrazul.
Zambi…avea sa mai vina un an.
