De ce ramanem blocati pentru totdeauna pe un anumit sablon? Cum sa facem sa nu mai comparam totul cu ce a fost prima data?
Intrebari pe cat de banale, pe atat de complexe prin ele insele. Idealizam, de cele mai multe ori, inceputurile, devenind astfel standarde pentru ceea ce va urma.
Sa luam, de exemplu, iubirea. Prima iubire este etalon pentru urmatoarele. Poate ca din acest motiv nu o uitam, pentru ca de fiecare data ne raportam involuntar la ea. Vrem sa simtim acei fluturi mereu sau sa fim priviti cum am fost priviti prima data. Si apoi, odata ce traim cu pasiune, avem nevoie de ea toata viata, ne reinventam sau cautam sa avem parte de ea aproape intotdeauna.
Prima mea iubire pe cat a fost de intensa si pasionala, pe atat a fost de dramatica. Mai tarziu, cand am cunoscut o altfel de iubire, o iubire mai asezata, am cautat mereu sa aduc dramatismul in peisaj, poate intr-o incercare disperata de a retrai acea pasiune dramatica.
Apoi, nu degeaba se spune ca cei 7 ani de acasa sunt cei mai importanti ani ai nostri, pentru ca atunci suntem modelati ca indivizi si ulterior vom actiona, trai, simti, gandi identic pentru tot restul vietii. Cu siguranta ne vom dezvolta, dar intotdeauna prin adaugiri la esenta noastra.
Felul in care ne-am simitit la un moment dat, o prima carte importanta, un prim film pe care ni l-am atribuit drept reper, intr-o oarecare masura, ceva, orice sau oricine ne-a ajutat sa avem trairi extraordinare, vream sa revina iar si iar. Avem nevoie sa ne hranim sufletul, creierul cu toate aceste lucruri care ne-au fost inceputuri.
Daca e bine sau daca e rau, stie doar fiecare dintre noi. Important este sa reusim sa iesim din aceasta bucla, sa luam cu noi doar ce ne ajuta sa crestem, sa lasam in urma ce ne-a facut rau, daca avem putere, si, cum spuneam, pe esenta aceea pura sa adaugam zi de zi ineditul, frumosul, omenia, cunoasterea si insiruirea ar putea continua.