Am ajuns in acel moment al vietii in care am senzatia ca tot ce fac este stupid, ca orice as face nu e suficient de bun si ca ma irosesc. Nu stiu daca acest lucru li se mai intampla si altora, insa eu asta simt.
Trec zilele, una dupa alta, si fiecare seamana cu cea care tocmai s-a terminat.
O alergatura continua intre job si casa, zi de zi, acelasi ritual: trezit, spalat, aranjat, alergat la munca, “excelit”, paginat, alergat spre casa, trebaluit, gatit, dormit si…iar de la capat. Recunosc, mai sunt zile cand mai am timp sa deschid o carte sau sa mai stau printre copacii din parc, intr-o incercare aproape inutila de a evada din caleidoscopul acesta, foarte bine structurat, cel putin din exterior. 
Am uneori un dor imens de strada mea de acasa, de locul acela in care am crescut, am ras si am plans sau am iubit pentru prima data. Ultima data am fost de Craciun si am avut senzatia ca nimic nu s-a schimbat, ca timpul parca s-a oprit in loc si ca ma intorc in urma cu 20 de ani. M-am revazut coborand din autobuzul ce ma aducea de la liceu, uneori zambind, alteori lacrimand si cu inima franta, mergeam pe strada ce ducea spre casa mea. Am atatea si atatea amintiri minunate de atunci!
Cred ca acea perioada a fost una dintre cele mai frumoase din viata mea, si, cu toate acestea, am vrut sa fug de oraselul acela, sa las totul in urma si sa plec in lumea mare, sa o cunosc, sa imi iau destinul in maini si sa mi-l modelez asa cum imi dicteaza inima. As fi luat cu mine lucruri si, mai ales, oameni, dar nu am fost capabila. Nu mai am nimic de atunci, cu exceptia unui jurnal si a unor poezii, iar in rest…amintiri.
Am acel sentiment de neterminat, parca mai trebuie sa se intample ceva, parca mai e nevoie de ceva ce nu s-a intamplat in trecut si trebuie sa se intample acum sau in viitor, astfel incat sa se inchida o bucla.
Nu stiu despre ce e vorba acum, dar stiu ca se va intampla inainte de sfarsit. Imi doresc sa se intample acel “nestiut”, daca il pot numi asa, pentru ca stiu ca o sa fie bine.
