Intinse mana. Voia sa ii atinga usor obrazul rotund si delicat, pentru ultima data. Suvita rebela ii cobori din parul prins cu grija la spate. Ea clipi des. Parca abia se trezise din somn. 
– Nu, nu mai vreau! Nu ma mai atinge! Nu intelegi ca imi faci rau? Mangaierea ta imi e rai si iad in acelasi timp. Lasa-ma!
Se ridica si, fara sa mai spuna ceva, calca apasat pe asfaltul prafuit. Fiecare pas, fiecare zgomot facut de tocurile pantofilor erau ca niste pumnale infipte in inima-i deja sfasiata. Lacrimile ii curgeau pe fata, ca intr-o eliberare continua. El o striga, insa nu mai avea niciun sens. Nu avea sa se mai intoarca niciodata. Asa ii spunea ratiunea, dar inima…
Il vedea peste tot. Fiecare celula din ea raspundea chemarii lui, innebunita. Nu mai avea putere sa alerge. Se opri si-si sprijini capul de trunchiul unui copac. Ramase asa, cateva momente, cu ochii inchisi. Ii simti mireasma. Era el si o imbratisa. O imbratisare calda si plina de trairi contradictorii. Ar fi vrut sa-l impinga, sa-l tranteasca, sa-l alunge, dar caldura din ochii lui, gura lui, toate erau atunci numai ale ei. O saruta si ea il lasa. Cel mai intens sarut al lor. Poate pentru ca era ultimul. O elibera de toate si o lasa acolo, langa copacul solitar. Asa cum avea sa fie si ea fara el…
