Astazi, mi-am petrecut prima parte a zilei la Manastirea Cernica. Nu am fost niciodata acolo, desi obisnuiesc, din cand in cand, sa imi spal sufletul, rugandu-ma si luandu-mi puterea din linistea adanca a manastirilor. Nu stiu de ce, intotdeauna am preferat sa merg, mai degraba, la manastiri decat la biserici.
Dupa ce m-am rugat la moastele Sfantului Calinic, m-am oprit la una din icoane si, invariabil, lacrimile au inceput sa imi curga pe fata. Am ramas asa, in tacere, mult timp. Apoi, parca de nicaieri, a aparut un calugar batran cu barba si par carunt si mi-a intins o icoana. Am fost atat de surprinsa, incat amandoi doar ne-am privit si am dat din cap, semn al intelegerii dintre noi. Fara cuvinte si in aceeasi liniste s-a indepartat. Gestul lui m-a surprins si mai tare si m-a facut, mai apoi, sa ma intreb, de ce mie. De ce din multimea aceea, a venit tocmai la mine?
Astazi, din ruga mea am inteles ca nimic nu e in zadar, ca speranta trebuie sa existe in noi intotdeauna, ca asa cum se spune, Dumnezeu nu ne da mai mult decat putem duce. Am sa iau gestul calugarului ca pe un semn. Un semn ca atat timp cat crezi in ceva sau in cineva, lucrurile se vor aseza.
