Si m-ai iubit. Si te-am iubit. Apoi…apoi a venit tacerea. Si m-ai dorit. Si te-am dorit. Apoi…apoi a fost indiferenta. E cea mai grea traire. Mai greu de suportat decat tradarea. Dar, ne-am iubit, in liniste, fara drame, fara pasiuni, fara nimic. Asa, simplu…dar, a trecut, n-a mai ramas nimic, s-a dus asa ca fulgul de nea ce se topeste si dispare in palma mea…
Si apoi, am dorit iar. Si ai intrat in viata mea si ai declansat o furtuna. Ai trezit o gramada de simturi si simtaminte. TU ma vedeai frumoasa. Mi-ai spus-o. Ma vedeai aproape perfecta, desi stiam amandoi ca nu e asa. Si m-ai dorit. Si atat.
Si acum…acum am ramas cu gustul amar al neimplinirii. Ma trezesc dimineata cu un gol imens in suflet. E atat de pustiu, ca aproape ma doare. E gol acolo, fara privirea ta plina de dorinta. Caci, nu mai stiu. Ma eviti, ma aduci cu picioarele pe pamant din visarea mea. Iar eu nu vreau. Ma incapatanez sa raman acolo, in nori, in vise, unde suntem amandoi si suntem extrem de fericiti. As plange si mi-as striga tristetea in zari, dar ce folos daca TU nu o auzi sau mai rau, poate, nu o simti.
As vrea cu toata fiinta mea ca visul sa devina realitate, dar e in zadar daca doar eu imi doresc asta. Raman asa, cu sufletul meu trist, uneori visand, alteori plangand, dar mereu dorind…
