In seara asta imi deschid sufletul in neant. Nu vreau si nici nu am nevoie sa ma citeasca cineva. Doar ca simt ca trebuie sa spun, asa cum i-as fi spus unui jurnal, in vremea adolescentei. Initial am vrut sa scriu o povestire din categoria Short Stories, dar pentru prima data, astazi, parca as fi vrut sa fiu adolescenta si sa am un jurnal ca acela. 
Sunt surprinsa sa constat cat de usor suntem categorisiti. Nu spun si nici nu pretind a fi altfel decat sunt. Credeam ca, fiind o persoana sincera, pot fi “citita” cu usurinta. Dar se pare ca ma insel. Am incercat mereu sa gasesc un zambet chiar daca poate abia ma tineam pe picioare sau poate sufletul imi plangea. Sunt departe de perfectiune. Gresesc, regret, iubesc, dar niciodata nu urasc, nu judec, nu cataloghez in nestiinta. Stiu ca pastrez o linie. Nu spun ca ea ar fi si dreapta, dar e constanta. Sunt persoane care cred ca daca zambesc nu am absolut nicio problema, ca traiesc intr-un norisor, ca totul este roz si visez la cai verzi pe pereti. Nu sunt trista acum, insa am un gust amar. Habar nu au cat de greu imi este uneori doar sa stau pe picioare. Nu sunt superficiala, desi asa cred unii. Nu pun mare pret nici macar pe aspectul fizic, chiar daca nu ies sleampata din casa vreodata. Consider ca asta e forma primara de respect fata de mine insami si atat. Asa am invatat de la bunica mea.
Rareori ma plang si atunci o fac numai persoanelor de incredere. Am un gust amar, nu sunt dezamagita pentru ca nu am asteptari de la toti in aceeasi masura. Ar fi multe de zis, dar pana la urma suntem asa cum suntem si eu nu fac exceptie.
