Am, mai nou, prostul obicei sa ma arunc in gol, cu capul inainte, fara sa ma gandesc la consecinte, fara sa-mi pese ca la capatul abisului, eu voi fi cea suferinda. Imi spun ca nu am nimic de pierdut, ca e totul sau nimic. Macar de ar fi asa! Gandesc astfel numai cand imi iau avant sa plutesc in neant, pentru ca apoi imi para rau, imi dau seama ca poate nu ar fi trebuit sa fac asta si bat in retragere. 
Nu-mi place asta la mine. O sa vina o vreme cand caderea nu o sa mai fie lina si o sa ma lovesc cu capul de toate colturile. Si durerea o sa fie si mai mare. Am prieteni care stiu sa gestioneze foarte bine orice situatie, de orice natura. Sunt stapani pe sentimente, pe actiuni sau cel putin asa ii percep eu. Imi doresc sa fiu asa. Nu mai vreau sa fiu un montagne russe emotional si imi spun in fiecare zi, ca poate azi, voi invata cum functioneaza inima mea. Ma caut pe mine insami si cred ca ma gasesc, dar apoi fac ceva total aiurea si in opozitie cu ce simt. Sunt doar o femeie, dificila poate, cu exigente, e adevarat, care de cele mai multe ori face ce simte, dar careia normele sociale i se par sufocante, cateodata.
