Iubesc inceputurile. Imi par o binecuvantare. Inceputul reprezinta tot. Daca iti place cum incepe o carte, daca te atrage, o citesti in continuare, altfel… La fel cand e vorba de orice ne face viata mai frumoasa: un inceput de drum, un inceput de carte, un inceput de iubire, un inceput de viata…Sunt atatea si atatea inceputuri!
Imi plac inceputurile pentru ca imi dau curaj, imi dau senzatia ca totul e posibil, ca nimic nu trebuie sa imi incetineasca din avantarea aceea minunata. 
Pentru ca si oamenii maturi devin copii. Pentru ca nimic in jur nu mai conteaza. Pentru ca primele atingeri, primul sarut, prima privire, chiar si primul zambet iti dau voie sa visezi.
Iubesc inceputurile pentru ca simt altfel. Traiesc un fel de nebunie frumoasa. Ma fac sa sper, sa vreau, sa tanjesc, dar in acelasi timp sa nu mai gandesc normal, sa gresesc, dar greseala sa fie placuta, dulce si usor inocenta.
Uneori nici nu conteaza cum se sfarseste totul, cartea, filmul, iubirea. Inceputul este esenta. Cand ti se strange inima de fericire, ai vrea sa dureze o eternitate. Atunci, in acel moment, mirific parca, nimeni nu mai e in jur, existi doar tu si fericirea ta. Cred ca si cele mai reci suflete si cele mai calculate minti au tresarit cand au trait “inceputul”. De ce nu putem sa avem numai “inceputuri” fara sfarsit?
