Maine ar fi implinit 84 de ani, insa in urma cu doi ani a ales sa plece dintre noi sau mai degraba a plecat sa raspunda apelului unei forte superioare noua. Este vorba despre bunicul meu. Acum, la doi ani de la disparitie, ma uit in urma cu drag la toata viata mea alaturi de el. Pe parcursul vietii noastre invatam sa ii apreciem pe cei din jur in mod diferit. Cu fiecare dezvoltand relatii de un anume fel.
Prin iesirea bunicului meu din viata mea, nimeni niciodata nu o sa imi mai poata transmite aceleasi sentimente. Ce traiam cu el era unic. O legatura puternica, sincera si bineinteles, plina de dragoste. Un om integru, care s-a ridicat si a crescut prin fortele proprii. Care a ramas singur pe lume, cand era doar un copil si a reusit sa munceasca, sa invete si sa se autodepaseasca. M-a invatat tot ce stiu, de la bun simt la respect, la viata si traire. Imi lipsesc discutiile noastre lungi despre orice, despre oameni, despre locuri, despre politica, despre literatura, despre tot. Mi-a indrumat pasii, m-a invatat sa merg la propriu si la figurat. De cate ori merg acasa, vara, astept parca sa il vad pe buturuga din coltul casei, cu capul sprijinit in mana si cu zambetul larg.
Mi-e dor sa-i spun: “Saru’mana, taticule!”… Raman totusi cu amintirea-i calda si mangaietoare.
