Mi-e dor sa scriu cu pixul pe hartie. Sa-mi scriu gandurile, sa-mi deschid sufletul in fata unei foi albe. Foaie careia sa ii dau foc apoi si sa-i vad cenusa zburand. Foaie pe care sa o rup, pe care sa corectez. Sa simt, ca atunci cand imi tineam un jurnal, ca am un prieten, fie el si tacut. Prieten care imi asculta sentimentele, caruia ii impartaseam visele si sperantele mele, fara ezitare. Prieten fidel. Aveam un astfel de jurnal in adolescenta. Parte din el, l-am pastrat cu sfintenie. E o bucata din sufletul meu. Ma intreba cineva, daca ce imi doream in acea perioada s-a si indeplinit. La o evaluare rapida, am raspuns ca doar pe jumatate. E asta rau, oare? Analizand un pic, nu cred ca e. Caci ce imi doream la 20 de ani sau ce imi placea atunci, cu siguranta nu coincide cu ce imi place acum, la 30 de ani. E normal ca in etape diferite ale vietii sa ne dorim lucruri diferite, oameni diferiti, pur si simplu pentru ca gandim diferit.
Nu mai are niciun sens sa fac un paralelism cu era digitala in care traim sau sa ma lamentez, acuzand-o. Este clar ca acum nu pot functiona fara calculator sau internet. Insa, poate, ar trebui sa am foaia alba si pixul meu, caci un jurnal, probabil, nu voi mai avea niciodata.
