O salvare trece pe bulevard si sparge linistea care imbratiseaza cartierul, dupa o noapte intreaga de bubuituri de petarde, explozii de artificii si veselia specifica Revelionului. Toata noaptea, pana spre dimineata chiar, oamenii parca nu se mai saturau de zgomotele infernale ce fac sa ti se cutremure creierul si sa iti sara inima intr-o stare apropiata stopului cardiac.
Deschid ochii usor si ma uit spre fereastra. Draperiile trase abia daca lasa sa treaca un firicel de lumina. Este ora 8 si 26 de minute.
E liniste. 
Zambesc si inchid inapoi ochii, cufundandu-ma in tacerea ce ma inconjoara.
Pur si simplu, ador linistea asta de prima zi din an. Raman asa, invelita si cufundata in ganduri. Astazi nu trebuie sa deschid laptopul, nu trebuie sa ma grabesc sa imi beau cafeaua, nu trebuie sa fac nimic. Gandul imi zboara la rezolutiile de la miezul noptii si zambesc iar. „Cum ar fi sa se si indeplineasca?!”, imi spun, si zambesc iar.
Este prima data, dupa mult, foarte mult timp, cand la miez de noapte imi doresc altceva decat sanatate. Anul care a trecut m-a invatat ca dorintele marunte fac marile minuni.
E tot mai liniste. Nimic nu misca. In prima zi din an simt, de fiecare data, ca traiesc molcom intr-o vedere de demult. O vedere in care nimic nu misca si nimic nu se aude. Toate miscarile imi sunt parca mai incetinite, asa cum imi sunt si gandurile… Ma ridic usor si ma uit iar la telefon. Am doar cateva mesaje la care raspund repede. Oameni frumosi care s-au gandit la mine si au si vrut sa stiu asta. Mare lucru sa stii ca cineva se gandeste la tine!
Deschid fereastra si las soarele sa intre in camera. Reusesc sa ma adun. Beau cafea, imi iau medicamentele, ma aranjez putin si ies la plimbare. Masinile sunt parcate de o parte si de cealalta a drumului. Bucurestiul e amortit si imi place asa.
E singura zi din an cand este in acest fel. E ca linistea de dinaintea furtunii. Merg catre parc sa fac macar cativa pasi, sa privesc lacul si cerul. Fac asta aproape in fiecare an de cand stau in cartier. Ma conectez parca la copilaria mea din vremea cand viata mea era cu totul alta, mai simpla si mai senina.
E ora 11 si intru in IOR. Parca pasesc intr-un alt tablou. De la tacerea adanca din vederea de demult la agitatia si vanzoleala din parc. Intr-un minut totul de schimba. Oameni energici strigand in telefoane, oameni care vorbesc intre ei tare, de parca sunt la distanta unii de altii si nu umar la umar, barbati care-si fac tura de lac alergand, echipati regulamentar si apoi … eu.
Eu, lovita parca de trasnet, merg agale printre ei, cu masca pe fata si ochelarii aburiti si nu pot sa cred. De unde energia asta? Oameni buni, luati o pauza! Respirati, zambiti si, mai ales, ascultati linistea!
La multi ani!
