Complexitatea geniului eminescian este redata si in multitudinea de articole publicate in ziarele vremii. Daca in poezia sa regasim muzicalitatea, romantismul sufletului sau, in scrierile jurnalistice cunoastem un Eminescu acid, un permanent critic al guvernarii liberale, un aparator al taranimii, dar, mai ales, al neamului romanesc.
Primi pasi in gazetarie
Se simte atras de ziaristica inca din perioada in care se afla la studii la Viena. La cei 20 de ani, publica o serie de articole admirabile. Debuteaza in Albina din Pesta, cu articolul intitulat “O scriere critica” in ianuarie 1870 ce reprezenta raspunsul studentilor din Viena la atacurile lui D. Petrino impotriva lui Aron Pumnul, din brosura Putine cuvinte despre coruperea limbii romane in Bucovina, tiparita la Cernauti in 1869. Eminescu arata ca meritul profesorului cernautean consta in faptul ca da „consistenta si constiinta nationala maselor” si face din ele o „natiune”.
In acelasi an, publica in Familia din Oradea articolul “Repertoriul nostru teatral”, o critica a productiei romanesti teatrale. Urmeaza o serie de articole in Federatiunea din Pesta, cum ar fi: „Sa facem un congres”, „In Unire e taria” si „Echilibrul”. Tot in 1870 isi incepe colaborarea cu revista Convorbiri literare publicand poeziile: „Venere si Madona”, „Epigonii” si proza „Fat-Frumos din lacrima”.
Dupa demiterea din functia de revizor scolar in judetele Iasi si Vaslui, din cauza contextului politic al vremii, lucreaza ca redactor la Curierul de Iasi, publicatie a junimistilor, evidentiindu-se ca un constant critic al liberalilor, preocupat de destinul neamului romanesc.
Timpul, suport al criticilor eminesciene
Prietenul sau, Slavici, si criticul, Titu Maiorescu, ii propun sa se mute la Bucuresti si sa semneze pentru Timpul. Aici, Eminescu isi face un nume ca jurnalist, intr-un context politic zbuciumat, anul 1877, anul participarii Romaniei la Razboiul de Independenta.
Ziar de partid, Timpul nu se bucura de o distributie foarte larga. Intr-o scrisoare a lui Slavici catre Iacob Negruzzi in august 1877, acesta ii spune: „Timpul a devenit un ziar pe care nimeni nu il mai citeste”. Tirajul scazuse de la 6 000 la 2 000 de exemplare, in timp ce, concurentul principal Razboiul, ziarul puterii, se tiparea intre 12 si 18 000 de exemplare. (I.E. Toroutiu, Studii si documente literare, 1932).
In decembrie 1877, publica „Icoane vechi si icoane noua”. Extrem de critic la adresa nonvalorii, a imposturii, a lipsei de morala in exercitarea profesiei, Eminescu nu se sfieste sa infiereze atitudinea celor care, profitand de anumite imprejurari, „nu invata nimic, ci fac politica. Drepturile imprescriptibile, libertatea alegerilor, responsabilitatea ministeriala, suveranitatea poporului sunt cuvinte care se invata pe de rost intr-un sfert de ceas si care il ridica pe om la noi in tara, facand de prisos orice munca intelectuala”. (ro.wikisource.org)
Critica cu vehementa politicieni, avocati, profesori, de fapt, pe toti aceeia pe care ii considera ca nu isi fac datoria fata de societate: „plebea de sus face politica, poporul de jos saraceste”
Publicistica lui Eminescu acopera perioada Razboiului de Independenta. In articolul intitulat „Dorobantii” (30 dec 1877) acuza guvernul liberal, condus atunci de I. C. Bratianu, de starea jalnica a ostasilor romani intorsi din razboi: „goi, flamanzi, bolnavi”.
In urmatorii ani atinge subiecte sensibile, cum ar fi: Basarabia si Dobrogea, chestiunea izraelita, taranimea. In urma Congresului de la Berlin prin care suntem nevoiti sa cedam sudul Basarabiei si sa preluam Dobrogea, Eminescu isi exprima puternica aversiune fata de Imperiul Tarist: „se rusifica cu sila tot ce nu e moscovit; biserica a devenit o politie a constiintei care inchide in temniti mii de oameni de alta religie; pentru o vorba libera sau un sir liber tribunalele dicteaza pedepse neomenoase, condamna la munca silnica ”.
Asadar, Eminescu isi exprima opiniile fara niciun fel de retinere, chiar daca acestea ii nemultumeau pe restul conservatorilor, acuzandu-l ca face din Timpul „un organ al antipatiilor sale”. Drept urmare, I.A.Cantacuzino ii scrie lui Maiorescu si il roaga sa intervina pe langa Eminescu pentru a-l tempera.
A fost de foarte multe ori acuzat ca limbajul folosit este unul mult prea dur, exagerat, injurios. Insusi Eminescu isi recunoastea impulsivitatea si poate ca de aici si o usoara exagerare a limbajului:
„In acest valmasag avem cel putin meritul de a voi sa spunem adevarul, cateodata concedem ca intr-o forma prea cruda”
Pe de alta parte, Eminescu era de parere ca pe munca taranimii se sprijineau toate institutiile statului. Considerata o patura sociala pozitiva, isi avea locul esential in existenta poporului roman. Saracirea acesteia fiind cauzata exclusiv din cauza abuzurilor administrative.
Din 1880, de la constituirea Partidului Conservator, pana in 1882 detine functia de redactor sef al acestui ziar, perioada in care scrie articole cu tenta preponderent social-politica, expunandu-si tezele.
La 10 mai 1880 cand s-a organizat sarbatorirea proclamarii regatului, Eminescu publica in Timpul poezia „Scrisoarea III” si un articol politic in care analiza situatia in care se afla tara in acel moment. Un popor saracit, demoralizat, intr-o tara in care mestesugurile autohtone au disparut si in care strainii au prosperat.
Pe Carol I, supranumit „Intemeietorul”, Eminescu il poreclise „Ingaduitorul”, exprimandu-si in acest mod rezerva fata de politica impaciuitoare pe care o practica, in incercarea de a asigura un echilibru intre cele doua partide: Conservator si Liberal. De altfel, Eminescu ii aminteste Regelui ca are dreptul constitutional sa numeasca si sa revoce ministri, sa dizolve camerele parlamentare si sa ii trimita in judecata pe ministri.
In iulie 1883, ziarul publica o nota prin care anunta imbolnavirea gazetarului, Mihai Eminescu, si speranta reintoarcerii acestuia dupa insanatosire: „Unul dintre colaboratorii acestei foi dl. Mihail Eminescu a incetat de a mai lua parte in redactiune, atins fiind in mod subit de o grava boala. Ne place insa a spera ca lipsa dintre noi a acestui stimat confrate nu va fi decat de scurta durata si ca ne va fi data fericirea de a anunta revenirea sa, sanatos la functiunile de pana acum”.
In ultimul an al vietii, publica in ziarul Romania Libera, organ de presa al gruparii junimiste din Partidul Conservator, apoi accepta conducerea revistei Fantana Blanduziei, redactand articolul program si o serie de alte articole.
Eminescu ramane unul din cei mai importanti gazetari din istoria presei romanesti, un spirit critic, atent observator al societatii in care traia, un om al ideilor, un om bine informat.
„Eminescu a fost, intr-un cuvant, un om inzestrat sa exprime sufletul jalnic sau manios al unei multimi in primejdie de a fi strivita de puterile indarjite ale lumii vechi, sa o invioreze cu vehementa si s-o impinga inainte, aratandu-i viitorul in chipul unui trecut idilic si pe care soarta l-a aruncat intr-o societate parand entuziasta de progres si grabita de a-i lepada vesmintele vetuste, dar hotarata a nu abandona nimic din privilegiile ei…” G. Calinescu – Viata lui Mihai Eminescu.
sursa foto: diez.md