Rauri de cuvinte

Mi-a spus cineva, odata, ca felul meu de a scrie este cam dramatic. Acest lucru m-a facut sa iau o pauza, sa nu mai scriu un timp si sa imi vad de altele, mai mult sau mai putin importante in viata mea.
M-am gandit, in tot acest rastimp, de ce si cand am scris prima data, cand am asternut primul gand pe un colt de hartie, aiurea, fara noima, cum de altfel o mai fac si acum cateodata sau primul vers cu rima incrucisata, imbratisata sau imperecheata, caci astea-mi sunt mai la indemana chiar si acum, dupa atatia ani.
Am inceput in liceu, cum de altfel facem cu totii. La inceput, o faceam ca si cum as fi purtat o conversatie cu un confident caruia ii spuneam ce trairi aveam sau ce imi doream. Erau ca niste scrisori. Apoi, la sfarsit de liceu, m-am indragostit nebuneste. Zi de zi, am notat peste tot pe unde puteam, pe unde gaseam, sirul epic al iubirii zbuciumate pe care o traiam. Era un fel de terapie. Poeziile, care la inceput erau declaratii de dragoste, au inceput usor-usor sa sune a amar. Durerea despartirii a fost insotita si urmata de rauri, de oceane de cuvinte. Era, asa cum e pentru toti tinerii aflati la prima iubire, sfarsitul lumii. Sau cel putin asa credeam.
Dar viata a continuat, cu durere sau fara, pixul si hartia au fost mereu langa mine. Cei mai buni prieteni, cei mai buni terapeuti.
Apoi, tarziu, mult mai tarziu, pe la 30 de ani, cand probleme de sanatate ma tineau mai mult in pat, am inceput sa scriu aici. I se spune blog, caci in lumea virtuala, un astfel de loc trebuia sa aiba un nume, dar pentru mine reprezinta, de fapt, pixul si foia mea din buzunar. Si astfel raurile de cuvinte nu au incetat sa curga. Au continuat aici. E mai bine asa. Protejam paduri si mediul inconjurator. Si, ma protejez si eu in continuare…
Da, poeziile mele sunt dramatice, textele mele sunt si ele dramatice, poate ca pentru ca simt nevoia sa scriu numai cand sunt dezamagita, trista sau melancolica.
La primele mele incercari in a scrie poeme, un coleg de liceu, cand eram in clasa a XII-a, mi-a luat niste hartii pe care scrisesem cateva poezii si i le-a aratat profesoarei de Limba Romana. Dupa entuziasmul si extazul de dupa discutia cu profesoara, mi-a spus: „daca asa scrii tu cand esti trista, sunt foarte curios sa aflu cum scrii cand esti fericita!”
Nici el si nimeni niciodata, pana acum, in aproximativ 20 de ani, nu a citit vreodata un rand scris de mine fericita fiind.
Cred ca tot ce as scrie in acele momente ar fi mult prea banal. Si apoi, niciodata nu scriu un text in mai multe etape. Daca nu curge de la inceput pana la sfarsit, fara oprire, exact asa, ca un rau, atunci consider ca nu mai are sens sa scriu.

In concluzie, ideal ar fi ca textele publicate aici sa fie tot mai putine, caci astfel ar fi semn de fericire 🙂

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

You may also like...