A fost un an al calatoriilor limitate. Cel putin pentru mine, a fost unul cu 2-3 calatorii scurte in tara, nimic spectaculos, de trei zile, cat sa nu innebunesc.
De fapt, 2020 a fost un al al stationarii.
Cu toate astea, am reusit sa ma mentin sanatoasa la cap sau cel putin sa raman asa cum eram inainte de pandemie, sanatoasa sau nesanatoasa. Ce vreau sa spun e ca macar nu mi s-a inrautati starea de spirit. 🙂
Am reusit sa fac rai din ce am avut, intr-o stare de permanenta precautie. Anul acesta pe langa job si tot ce tine de casa si copil, am reusit sa scriu o disertatie si sa iau examenul de Master cu nota 10, apoi am reusit sa imi rup din rutina zilnica, cel putin o ora, doar pentru a face sport, lucru pe care nu l-am facut niciodata. E adevarat ca nu e vorba de sport de performanta, doar sport in ritmul meu si in limitele mele, dar pentru mine acest lucru inseamna enorm.
Craciunul, pe de alta parte, este mai linistit decat mi l-as fi putut imagina, fara colindatori, fara prea multa agitatie, fara vizite. M-am pregatit, asa cum face orice femeie din Moldova, cu de toate. Parte din ele trimise de mama, parte cumparate si gatite de mine. La mine totul trebuie sa fie ca un spectacol. De la gatit, la asezatul mesei, la zarva din casa, totul. Cand gatesc, cand spal vase, cand fac ordine prin casa, dansez. Asa am fost mereu, asa voi fi mereu. Ceilalti, toti, s-au obisnuit cu nebunia mea. Nici nu trebuie sa tina ritmul cu mine, doar sa ma lase in lumea mea minunata. Acesta este felul meu de a fi. Poate ca optimismul asta m-a ajutat in ultimii ani sa trec peste o groaza de obstacole, pe care nu are sens sa le mentionez, dar de care nu am uitat niciodata.
Si apoi, ador Craciunul. Mi se pare cea mai vesela, cea mai stralucitoare si mai plina de iubire, dintre toate sarbatorile. Si nu pot sa nu mentionez minunatiile de obiceiuri romanesti crestine sau mai putin crestine, asta ca sa nu le spun pagane, cu care ne-am inconjurat sute de ani si pe care sper eu sa nu le abandonam niciodata, noi si copiii nostri, dar in special, generatiile urmatoare, atunci cand noi, cei de astazi nu vom mai fi.
Anul acesta, mai mult ca niciodata, sarbatoarea minunata a Craciunului m-a dus departe in timp, intr-o calatorie nostalgica, tocmai in vremurile cand tot universul meu era departe pe o strada la marginea unui orasel de provincie, fara asfalt, dar cu multa iubire si fericire.
Generatia mea a crescut fara telefoane mobile, fara multe programe la televizor, fara laptopuri si multe alte gadgeturi. Si atunci, tot ce ne ramanea erau prieteniile, gasca de copii cu personalitati diferite. Nu spun ca totul era lapte si miere, dar relatiile interumane erau altfel, erau reale, asta si pentru ca nu exista alternativa. Ca si acum, Craciunul era pentru mine basmul meu. 
Dupa ziua mea, parca paseam intr-o lume fantastica, din care ieseam pe 1 ianuarie. Atunci basmul se risipea. Dar pana atunci, eram mereu un zambet si atat. Cred ca zambeam si in somn. Asa am crescut, pana am plecat de acasa la 19 ani.
Se incepea cu taierea porcului. Cand eram micuta, contributia mea la acest ritual consta doar in a ma cocota pe spatele lat al animalului ce urma a fi transat. Cand am mai crescut, ajutam acolo unde era nevoie, de la curatatul intestinelor pentru caltabosi, galbaj, carnati pana la carat apa calda pentru ca asa imi cereau tata si bunicul. Totul se termina cu o pomana a porcului cu mamaliga si cu noi toti, copii, parinti si bunici, in jurul mesei.
Apoi, urma Ajunul Craciunului, cand toata ziua pregateam casa in asteptarea colindatorilor care veneau seara sa ne cante la ferestre. Pe vremea lui Ceausescu ne confectionam singuri ghirlandele pentru pomul de Craciun, din hartie creponata. Nu prea le puteam folosi de la un an la altul pentru ca se rupeau si atunci, an de an, cumparam acele suluri lungi verzi, albastre, mov sau rosii si cu rabdare pe unele le impleteam, pe altele le rasuceam, dupa pricepere si obisnuinta.
Impodobeam bradul cu ghirlande, bomboane de ciocolata, globulete, uneori si cu portocale, daca Mos Gerila de la tata de la serviciu prindea un an generos, altfel fara, evident si cu instalatia cu stelute colorate. Tot ce era comestibil se termina intr-o singura noapte, caci fratele meu, nu dormea pana nu termina tot ce era in brad. Apoi, bradul, intotdeauna natural, ramanea cu niste globulete, ghrilande si niste hartii goale, argintii. Restul Craciunului eram suparata pe fratele meu. Aproape in fiecare an se intampla la fel.
Mosul venea, an de an, cu aceeasi masca de plastic din care atarna o barba din vata, cu haina si caciula rosie si sacul cu cadouri. Pana cand, intr-un an, dupa ce fratele meu, cu 4 ani ma mic, isi spunea poezia, eu i-am recunoscut bunicului sosetele si i-am spus sa nu ma mai pacaleasca. Aveam, cred, vreo 10 ani si astfel Mosul nu a mai venit, ci ne punea cadourile sub brad. Acum imi dau seama ca fratele meu nu l-a mai vazut pe Mos de la 6 ani, din pacate.
Mergeam cu colindul, pe strada unde locuiam. Ne strangeam in jur de ora 4, sa nu ne prinda intunericul. Noua, fetelor, ne era frica de caini. Ne imparteam cate doi, maximum trei, ca sa impartim banii de la sfarsitul colidantului la cat mai putini copii.
Aproape la fel se intampla si de plugusor. Baietii mai mari umblau cu capra sau cu ursul, acompaniati de buhoi, bice, acordeoane si alte „gadgeturi”. 😀
Printre toate aceste lucruri, ne jucam de dimineata pana seara, prin zapada, cu fata si mainile inghetate, caci manusile erau de lana si se udau de la zapada si apoi ne inghetau pe maini. Seara, intram in casa cu fata rosie, picioarele sloi, dar super fericita.
O parte din obiceiuri s-a pastrat, a alta parte a mai ramas in unele sate.
Oricum ar fi, important e ca spiritul romanesc al Craciunului, bucatica aceea care ne apartine ca natie, sa ramana, macar in mica parte. Mai sunt inca, ici si colo in Bucuresti, copii care merg la colindat. Nu in acest an, pentru ca situatia in care ne aflam nu este una care sa permita astfel de perindari, din usa in usa, fara riscuri, dar cand vremurile ne vor permite iar.
