Zi de zi, isi cauta rostul printre gandurile ce o absorbeau rand pe rand, incerca sa le indeparteze, sa nu se mai rataceasca din cauza lor.
Era constienta ca tot ce facea era mult prea departe de felul ei de a fi, de felul ei de a simti si a rationa. Cu toate acestea, nu se putea abtine. Bajbaia aiurea printre sentimente vagi, confuze, incerte. Asta i se intampla de ceva timp. Nu avea legatura cu faptul ca pandemia ii ingustasera orizontul.
De ceva timp, traia asa haotic in bula ei magica, asa cum isi spunea siesi, plina de amar. O bula magica in care intr-o zi radea cu gura pana la urechi, in alta plangea rauri de lacrimi ce ii scaldau obrajii rotunzi. Zambetul care luminase de atea ori incaperi, care o transformau in soare acolo unde se afla, era astazi de cele mai multe ori umbrit. O bipolaritate continua incepea usor-usor sa puna stapanire pe ea. Lasase intredeschisa usa catre inima ei pentru oameni nepotriviti, iar acestia o ranisera mult prea mult. Poate inconstient, dar o facusera si acest lucru contribuia la balasul starilor emotionale.
Uneori i se parea ca facea lucruri sub demnitatea ei de dragul celorlalti si asta o mahnea profund. Poate ca nu le-ar fi considerat asa daca ceilalti i-ar fi aratat ca nu are de ce sa gandeasca asa, ca mintea ei facea niste conexiuni gresite. Avea nevoie sa simta asta, dar din pacate simtea mereu contrariul si atunci tristetea i se aseza in suflet, ca o closca ce se instalase bine merci si avea sa stea acolo pentru mult timp. Analiza, planuia pas cu pas ce o sa faca in continuare, ca intr-un scenariu de telenovela cu intriga, desfasurator si final. Intotdeauna finalul era salvator. O scotea din haos, din agonie si o aducea la suprafata. Vedea iarasi soarele, ea insasi devenind unul mare si stralucitor, asa cum ii era de altfel firea.
Si tot aici, in bula ei magica traia mult, traia intens si pasional. Radea cu toata fiinta ei, dorea cu nesat, scria versuri la fiecare zbatere a simturilor, a sentimentelor. Fiecare centimetru din trupul ei pulsa si vibra, pentru ca asta era de fapt, o fiinta extrem de pasionala. Intotdeauna totul era simtire si asta o facea foarte fericita. Toate erau mai usor de trecut, mai usor de facut. Atunci nu cunostea lacrimile, haosul, durerea, tristetea, abandonul sau amagirea.
Aici, in bula ei magica, isi iubea trecutul atat de mult incat si l-ar fi facut prezent, aici ar fi oprit timpul si tot aici isi blestema iubirile:
“cand alte buze gusti, sa simti doar amar,
Si inima s-o simti mereu ca pe-un jar,
Sa nu vezi alti ochi decat pe ai mei,
sa ma cauti o viata, chiar de nu vrei”
Dar oricat de bine i-ar fi fost aici si-ar fi dorit din rasputeri sa poata evada. Sa uite, sa ierte, sa scape de ghiuleaua aceea ce ii era legata de ambele picioare. Voia sa poata trai si atat.
Obosise.
Ar fi vrut sa dispara bula magica. Macar pentru un timp…
