Ganduri de toamna

In perioada aceasta a anului, gandul ma duce la oraselul meu in care m-am nascut si am crescut. E acea perioada a anului cand, din nou, nostalgia isi face loc in mine si se cuibareste fara pic de jena in toate gandurile mele. Nu spun ca e neaparat rau sau gresit, doar ca poate fi interpetat ca si cum as trai in trecut. Dar nu am incotro, caci un miros, o aroma, o adiere de vant sau o imagine, toate imi trezesc amintiri. Poate si pentru ca aceste amintiri sunt unele foarte placute, foarte dragi.

Cu multi ani in urma, cand eram doar o copila, inceputul de septembrie, de fapt aproape toata luna septembrie, reprezenta incheierea unui ciclu. Stiti, vacantele alea de vara minunate, de la tara? Si, mai ales, regretul incheierii acestora? Refuzul de a accepta ca trebuie sa renuntam la zbenguilile de dimineata pana seara?

Perioada aceasta a anului insemna si cules de vie. Trezitul de dimineata, ca sa nu ne bata prea mult soarele in cap, era durerea cea mai mare. Mamaia statea cu gura pe noi ca nu suntem atenti, ca ne raman ciorchini neculesi, ca ne grabim ca sa o zbughim la joaca. In rasete si dojeneli reuseam, in cele din urma, si eu, si fratele meu sa ne multumim bunicii.

Pentru perioada aceasta, am o imagine tablou cu care am ramas: cei doi peri din curtea din fata, altadata cu pere zemoase, arcada sau coridorul, ce se intindea de la poarta de la intrare pana la cea care separa curtea din fata de cea din spate, din care cu doar cateva saptamani in urma atarnau struguri vinetii si frunze mari, verzi, sunt acum parca trecuti prin foc. Frunzele sunt toate jos si trosnesc cand pasii mei mici, de copil, le sfaramau. Ma aplecam si striveam o frunza in mana si apoi o ridicam deasupra capului. O lasam vantului sa o duca, asa maruntita, in departare.

Apoi, tot in aceasta perioada, noi toti, copiii, nu mai aveam aceeasi voiciune. Strada se golea, iar linistea punea stapanire pe cartierul cu casute care se iveau semete, una langa alta, aliniate, asa cum sunt casele intr-un sat de campie.

In aceasta perioada, parintii ma luau de la casa bunicilor si ma duceau acasa, la noi, la bloc. Intr-un cartier mai in centrul orasului. Nu imi placea, pentru ca prieteniile pe care le legam cu copiii de acolo nu erau la fel de stranse ca celelalte de la curte. Nu erau la fel de inventivi parca, poate si pentru ca nu aveau atat de multe optiuni, in afara unui loc de joaca comunist, cu leagane, tobogan si niste cai de metal care se invarteau mecanic. Astazi, asemenea lucruri sunt considerate periculoase pentru copii. De altfel, aici, in clasa I mi-am spart si capul.

Asadar, toamna, fugeam de acasa. Unde credeti? La casa bunicilor de la marginea orasului. Va dati seama agonia mamei care nu beneficia de telefon mobil, de altfel nici fix nu aveam, si care disperata ma cauta pe la toti prietenii si vecinii de la bloc.

Am fost un copil care a crescut cu cheia de gat. Asa era atunci. Parintilor, nu stiu de ce, nu le era frica sa ne lase singuri de micuti. Asa ca, era normal ca singura fiind, sa o sterg dupa scoala acasa la cealalta mamica a mea.

Am facut asta de cateva ori, pana s-a prins mama care e treaba si, cativa ani mai tarziu, ne-am mutat cu totii la bunici.

Anul acesta, toamna mea se rezuma doar la amintiri. Nu se intampla mare lucru in viata mea. Pregatesc de scoala copilul, imi vad de jobul meu si cam atat. Cateva plimbari scurte prin Bucuresti e tot ce pot sa fac in plina epidemie COVID-19.

In rest, sa auzim de bine. Toamna de toamna. 🙂

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

You may also like...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.