Necesitatea evadarii din Ziua Cartitei

Sunt acel tip de suflet care o data la maximum trei luni trebuie sa evadeze pentru a merge mai departe, cu tot balastul din viata sa. “Balast” e mult spus poate, dar am preferat o astfel de expresie pentru ca astfel sunt mai usor de catalogat agitatiile si neajunsurile din vietile noastre, cateodata.

Asadar, de ceva timp, mult de altfel, o data la trei luni trageam o fuga undeva in tara, macar pana la Sinaia sau Brasov in weekend. Ma incarcam cu liniste in suflet, lasam in urma toata agitatia, frustrarea poate, nemultumirea, tristetea, dezamagirea, de altfel tot ce imi amplifica nefericirea.

Plimbarile in natura, de orice fel, fie ca erau la munte sau pe malul marii, sau pur si simplu faptul ca lasam laptopul undeva in urma si ma gandeam exclusiv la sufletul meu, imi puneam ordine in ganduri si in viata, chiar daca pe o perioada scurta de timp, erau o terapie fara seaman. Daca din varii motive, trec cele trei luni, iar eu nu plec nicaieri devin nervoasa, ma supar usor, sunt irascibila. Pe scurt, viata mi se pare nedreapta. 🙂

Doar ca, acest o data la trei luni nu mai exista. A venit pandemia peste noi, iar eu m-am vazut nevoita sa ma inchid in “palatul meu de clestar” cu laptopul pe post de bagheta magica.

Chiar daca ies cateva minute la plimbare in parc, nimic nu compenseaza evadarea din oras si libertatea pe care mi-o da drumul lung. Sentimentul ala minunat dat de muzica ce suna la maximum in masina, de cantat din toti rarunchii toate prostiile de melodii de la radio sau de pe YouTube sau Spotify, de cantat fals de cele mai multe ori, ca si cum nimeni nu m-ar auzi si de ras pana ma dor obrajii…

Mi-e dor sa respir aerul libertatii si al deliciosului dolce far niente. Mi-e dor sa vad oameni cu chip, mi-e dor de zarva aceea constanta, ca un zumzait, de la terase, si de vorbaria goala, care ne face atat de bine.

Pe vremuri, ma duceam la cate o bere cu prietenii si stateam cu orele. Eram obosita si ametita de atata fum de tigara si de la vorbaria aia goala, dar atat de fericita. A doua zi, ma resimteam fizic, dar radeam cand ne aminteam de seara precedenta si asteptam o alta iesire cu nerabdare. Acum, nici asta nu mai putem face.

Astazi, primeaza rutina zilnica, cu serviciul pe post de centru al universului nostru. Nothing more, nothing less. E ca-n Ziua Cartitei.

Astazi, incerc sa evadez din aceasta Zi a Cartitei folosindu-ma doar de libertatea gandului, nu si de cea a drumului.

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

You may also like...

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.