Un portal al inimii

De pe vremea liceului, avea obiceiul sa stea serile cu ochii pe cer. Acest obicei ii dadea o stare de liniste. Toate gandurile i se indreptau catre cele mai frumoase momente, catre amintiri sau catre oamenii care au lasat urme in viata ei.

Nici aceasta seara nu facea exceptie. Pe cer erau doar 3 stele, asezate parca intr-un triunghi gigantic. Una dintre ele era mai stralucitoare decat celelalte doua. Se priveau una pe cealalta parca si isi spuneau cuvinte de nespus. Se intelegeau din priviri. 🙂

Era puntea de legatura intre ei. Printr-o putere extraordinara, toate gandurile ii erau trimise lui, prin steaua aceea mai luminoasa. Era un portal al inimii. Asa gandea si asa spera cu toata fiinta ei.

Lui nu ii spusese niciodata de gaselnita aceasta a ei, dar era sigura ca el stia tot, fara ca sa ii spuna vreodata gandul pana la capat.

In seara asta era la fel. Vorbea cu el in gand, privind steaua lor. Avea nevoie de imbratisarea lui. Atatea griji, atatea probleme, atatea trairi inabusite ii furau somnul si ii umezeau ochii.

Se adancea, cu fiecare zi care trecea, cu fiecare an care ramanea in urma, intr-un abis sau, mai degraba, intr-un labirint din care nu mai putea iesi. Cand avea senzatia ca in sfarsit a gasit calea spre iesire, cand optimismul o imbratisa, se trezea in fata unui zid si se lovea cu capul de el. In zadar se oprea si tragea aer in piept. In zadar isi spunea siesi ca toate problemele au solutii, ca doar stia cum e pentru ca de micuta invatase ce e durerea si cum sa isi coase ranile singura, fara anestezic, In zadar isi stergea lacrimile, in zadar se ridica si o lua de la capat. Se simtea ca intr-o bucla, ajungea mereu in acelasi loc.

‘Mai poate sufletul tau sa duca asta, mai fato?” Tresari, avea senzatia ca steaua i se adresa, dar nu…era propria voce.

“Trebuie. Nu o sa renunt niciodata. Pana la ultima mea suflare. Pana nu o sa mai pot deschide ochii. Nu conteaza ca nu te vad. Nu conteaza ca nu te aud.” Apoi, zambi si un fior rece ii strabatu intregul corp. I se facu frig. Noaptea o invaluise ca o mantie.

Se aseza in iarba si isi stranse picioarele cu bratele, poate-poate se va incalzi putin. Ramase asa, cu privirea atintita la steaua ei si cu gandul la el. O lacrima se incapatana sa alunece din ochii ei mari. Isi inghiti nodul din gat, isi sterse lacrima si inspira adanc. Ii venea sa ii strige numele, isi dorea sa ii vada ochii, sa ii simta bratele in jurul ei, sa isi puna capul pe umarul ei si sa se imbete cu mirosul lui.

O facea, dar o facea in tacere, pentru ca el stia. Iar steaua ei era acolo mereu pentru amandoi…

sursa foto: astronomy.com

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

You may also like...

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.