De ce ne intoarcem mereu in locul in care am fost fericiti?

Nu-mi spuneti ca nu v-ati intrebat asta niciodata ca nu va cred. Nu vreau sa fac o analiza din perspectiva psihologica. Nu ma intereseaza sa stiu ce spun spun stiintele sociale despre acest lucru.

Analiza mea este din perspectiva omului obisnuit, a omului de rand. Fara niciun fel de diagnostic, fara niciun fel de eticheta, mai mult sau mai putin importanta. Patologia nu este esentiala aici, ci sufletul omului.

Inima, sufletul ne fac sa ne intoarcem atat fizic, cat si cu gandul in acele locuri. Personal, am facut-o de multe ori, in ambele situatii.

Tanjesc dupa parcul in care ma plimbam mana in mana cu iubitul meu, unde ne-am spus de multe ori ca ne iubim, unde ne sarutam si vorbeam despre toate si despre nimic.

Tanjesc dupa zapada in care faceam amandoi ingeri sau dupa camera mea de atunci in care ne sopteam atatea cuvinte dulci sau ne sarutam indelung si eram intr-un univers al nostru.

Cu fericirea aceea nu m-am mai intalnit niciodata, o fericire curata si plina de culori – fericirea unei fete de numai 18 ani. Atunci, la 18 ani, am descoperit o gramada de lucruri, am aflat cum e cand iubesti, cum e cand pasiunea iti ia mintile, cand tanjesti dupa atingerea celuilalt sau dupa nesatul din privirea acestuia. Chiar daca am inteles, tot atunci, ca fericirea e dublata de suferinta, ca nu vine niciodata singura si ca trebuie sa te obisnuiesti sa traiesti cu amandoua pentru restul vietii.

Poate asta e raspunsul. Poate de asta ne intoarcem mereu in acele locuri, pentru ca noi, cei de acum, mai grizonati la tample, cu pliuri la ochi sau in jurul gurii si cu cateva kilograme in plus, vrem sa fim cei de atunci. Cei ale caror griji erau mereu legate de acele „de ce-uri” care nu se mai sfarseau parca: de ce nu ma ia de mana, de ce nu m-a sarutat cand am plecat de la liceu spre casa, de ce se incrunta sau de ce tace. Vrem sa simtim astazi ce am simtit atunci. Vrem sa fim fericiti asa cum eram atunci, fara sa ne gandim ce ne aduce ziua de maine. Sa traim doar cu gandul la celalalt, la cum ne reflectam noi in ochii si in sufletul acestuia, sa radem pana ne dor obrajii, sa stam imbratisati si sa ne hranim unul cu mirosul celuilalt, sa avem senzatia ca suntem doar noi doi si restul lumii.

Anais Nin, o scriitoare pe care am admirat-o candva, spunea ca sa nu te intorci niciodata acolo unde ai fost fericit. Era de parere ca perspectiva ti se va schimba, ca nu o sa mai ai aceeasi parere despre fericire, ca nu o sa mai crezi ca ai fost fericit, ca vei strica totul.

Eu sunt la polul opus, eu sunt exact invers decat credea Anain Nin. Eu ma hranesc din aceste amintiri, aceste locuri in care am simtit o altfel de fericire – o fericire unica. Imi dau speranta. Imi dau putere. Ma duc acolo, macar cu gandul, ca sa am puterea sa merg mai departe, chiar daca nu pot sa nu ma gandesc „cum ar fi fost daca…?” sau „cum ar fi sa…?”

Daca in prezent ne-ar fi la fel de bine cum ne era atunci, poate ca nu ne-am intoarce nici macar in gand acolo unde a ramas o parte din noi, o bucata importanta a sufletului nostru.

De ce ne intoarcem mereu in locul in care am fost fericiti? Poate pentru ca speram sa ne regasim si astfel ne-am simti din nou intregi.

Poate…

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

You may also like...

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.