3 romane care mi-au mangaiat sufletul

Prin clasa a IX-a am descoperit romanul “Pe aripile vantului” al celebrei Margaret Mitchel si m-am indragostit de cele doua personaje: Rhett Butler si Scarlet O’Hara. Eram pur si simplu fascinata. Imi doream sa fiu la fel de hotarata, mandra si incapatanata ca Scarlet. Imi spuneam mereu ca trebuie sa fiu demna si ca orice as intalni pe drum, in viata, voi sti sa imi tin capul sus. Eram convinsa ca orice problema are solutie, repetandu-mi “Si pana la urma si maine mai e o zi”, copiind-o intr-o oarecare masura pe eroina cartii.
Pe de alta parte, visam la un barbat ca Rhett: ferm, cu simtul umorului, acid, tandru in asprimea lui si nu in ultimul rand, chipes. Asa am perceput eu cele doua personaje principale prin intermediul cuvintelor. Apoi, am vazut filmul, intai a/n, apoi color. Clark Gable si Vivien Leigh erau exact asa cum imi imaginam a fi cele doua personaje.
Si astazi, multi ani mai tarziu, cred ca Clark Gable reprezinta masculinitatea intruchipata. Poate ca sunt eu old fashion, dar nu pot sa imi schimb parerea.

Mai tarziu, dupa mai multi ani, am citit “Fiul risipitor” al lui Radu Tudoran. Am citit si recitit pasaje, capitole, replici ale personajelor cu ochii plini de lacrimi.  M-am regasit in personajul principal feminin de la inceput pana la sfarsit. Structural imi parea ca suntem aproape identice. Eva, femeia primordianala – El, barbatul fara nume, un Adam cu care ea traieste o poveste de iubire dulce-amara, o iubire eterna, fara sfarsit, o iubire ce revine ori de cate ori el este obosit, flamand de ea. Iar Eva il accepta de fiecare data neconditionat. O poveste de iubire ce transcede timpul, o dragoste neimplinita. “Dragostea noastra merge cu trenul, din gara in gara, si daca trenul nu se va opri, dragostea noastra va inconjura Pamantul pe un alt Ecuator, al nostru!”

Poate ca nu e cel mai bun roman, dar eu l-am citit si chiar recitit pe nerasuflate. M-am hranit, cu fiecare cuvant asternut pe hartie de autor, o hrana care m-a intristat si bucurat deopotriva.

Apoi, datorita unui prieten, l-am descoperit pe Saramago, iar romanul care m-a marcat, daca pot spune astfel, este “Eseu despre orbire”.  Un roman absolut cutremurator despre o societate, imaginata de autor, care nu stie cum sa gestioneze situatiile de criza. Intr-un oras populat de personaje fara nume, izbucneste o boala ce provoaca orbirea. Fara o cauza aparenta, in afara de cea morala, oamenii isi pierd, unul cate unul, vederea, dezlantuindu-se barbaria. Unica reactie a autoritatilor este represiunea si infiintarea lagarelor. Din motive necunoscute, o singura persoana scapa de flagel – sotia unui medic, cea care ii va conduce pe oameni spre lumina.

Declansarea epidemiei provocate de coronavirus in China, mi-a reamintit de acest roman. Daca nu l-ati citit, vi-l recomand. Nu o sa va pierdeti timpul, va garantez. E un roman altfel, cu o scriitura diferita fata de romanele obisnuite, cu fraze lungi, greu de asimilat. Unii ar spune ca e ciudat chiar, dar pana la urma este si asta o particularitate a lui Jose Saramago. 🙂

sursa foto: https://www.bunte.de/; goodreads.com;

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

You may also like...

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.