Cascada simturilor

Deschise ochii doar pe jumatate, cat sa vada daca ziua se anunta insorita sau nu. Nu avea forta nici macar sa se ridice putin. Simtea ca tot corpul parca ii era lovit de un tren. Se intampla ca in unele zile sa aiba o astfel de stare de oboseala accentuata, oboseala pe care o punea mereu pe seama insomniilor. De cele mai multe ori, adormea greu si se trezea usor. Noaptea aceea fusese la fel. Miji ochii si se uita inspre fereastra. Draperiile erau trase, insa nu suficient cat sa se uneasca, dar indeajuns cat sa-si dea seama ca va fi o zi innorata.

Era prima zi de august si norii o bucurau tocmai pentru ca anuntau ca ziua nu va fi una ingrozitor de fierbinte.

In fiecare an, venea singura in acel orasel de munte la aceeasi data: 1 august. Era deja in al cincilea an si facuse din asta o sarbatoare doar a ei. O sarbatoare pe care o trecuse in calendarul propriu cu rosu, exact asa cum este o zi sfanta intr-un calendar ortodox.

Trase cearsaful pana sub barbie si inchise ochii. Avea senzatia ca o dureau pana si pleoapele. Se lasa purtata de amintiri, zambind usor. Linistea asurzitoare ii placea la nebunie. Statea asa, ratacita printre amintirile ei dragi, cateva minute bune. In cele din urma isi aduna toate puterile si se ridica. Dadu la o parte perdeaua si draperiile, deschise larg fereastra si inspira aerul inca rece de dimineata la munte.

Cu repeziciune se spala, se imbraca si se aranja putin. Isi dadea cu rimel si in oglinda il vedea pe el. Statea rezemat de tocul usii de la baie si o privea cu atentie zambind. Amintirea aceasta era atat de vie incat ii zambi inapoi si continua sa isi arcuiasca genele cu meticulozitate. La sfarsit, isi trecu usor degetele peste fata, atingand buzele si cercetand fiecare rid de expresie. Zambetele sau lacrimile au lasat dare nu doar in suflet, ci si pe fata. Anii au trecut si ea se simtea din ce in ce mai obosita si mai singura. Inchise ochii si il vazu iar. De cate ori venea aici, in acest orasel, retraia incontinuu toate momentele cu el. Manca la acelasi restaurant, se caza in aceeasi camera, mergea pe potecile pe care numai cu el fusese.

Iesi din camera si urca agale muntele, spre cascada. Cararile nu erau abrupte, dar uneori ii era greu singura. Avea nevoie de mana lui, de ironiile lui, avea nevoie sa il auda razand sau incurajand-o. Langa el se simtea unica, se simtea o femeie intreaga. Dupa doua ore de mers, obosita, transpirata si cu inima aproape sa ii iasa din piept auzi zgomotul apei ce se pravalea cu forta. In dreapta cascadei, un cuplu isi spunea cuvinte soptite, chicotind si sarutandu-se, cand si cand. 

Le raspunse la salut zambind si se aseza pe o stanca din apropierea cascadei. Picaturile de apa ii stropeau fata si un fior o facu sa-si stranga bratele in jurul corpului. O avalansa de lacrimi ii spala fata pentru ca stia, ca de fiecare data cand venea aici, ca trebuia sa plece de acolo fara el. Trebuia sa il lase acolo, la cascada aceea, impreuna cu tot ce simtea, dar niciodata nu reusea. Il iubise cum nu o mai facuse vreodata in toata viata ei, cu toata fiinta, cu tot sufletul. Asta era tot ce ea stia ca i-a dat: iubire. Si, cu toate acestea, il pierduse. Degeaba il iubise, daca nu a stiut cum sa o faca, daca nu a stiut cat sa il iubeasca, daca nu a stiut cum sa il tina langa ea. Iubirea ei fusese prea mult, chiar si pentru ea. Abandonarea ei fusese totala mult prea devreme si, poate, nu ar fi trebuit.

Sunt iubiri care ard, se consuma si se sting, dar la ea flacara ardea parca din ce in ce mai tare. Voia cu disperare sa stinga flacara asta mistuitoare chiar si in absenta lui. Isi dorea ca aceasta cascada din fata ei sa se reverse peste focul asta ce o parjolea pe dinauntru fara incetare.

Desi isi spunea ca trebuie sa scape de aceasta cascada a simtamintelor, stia ca avea nevoie de ea pentru a putea respira. Nu ar fi stiut sa traiasca altfel…

sursa foto: flickr.com

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

You may also like...

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.