Imi vreau povestile inapoi

Dintotdeauna mi-am construit povesti. Acel “daydreaming” a existat mereu in mine. De mica, ma imaginam in varii ipostaze, interactionam imaginar cu persoane dragi, imi faceam un film in care scenele se derulau asa cum imi doream, lucrurile se intamplau dupa inima mea – sarutari, discutii, atingeri, sfaturi, actiuni si uneori chiar certuri, pe scurt: visam cu ochii deschisi.

Sau, mai degraba, visam la cai verzi pe pereti, cum mi-ar spune unii prieteni. 🙂

Apoi, odata cu trecerea anilor, cand nu mai aveam timp deloc, aproape in fiecare seara, inainte sa adorm, stateam cu ochii inchisi si lasam gandurile libere, mai libere decat o pasare in largul cerului. Si zburam, zburam uneori chiar si cu orele, aripile imi erau atat de largi incat ma trezeam de multe ori zambind.

Urmam parca o cale strajuita de o parte si de cealalta de perfectiune. Toate se intamplau asa cum voiam, toate se reparau asa cum ar fi trebuit sa se repare. Gaseam solutii, imi veneau idei si, mai ales, visam frumos.

Am pastrat inca acest obicei…

Doar ca, in timp, visele acestea sunt din ce in ce mai putine, uneori chiar dezordonate, ca o pasare ale carei aripi falfaie inutil de des, batai in plus, agitate, care nu fac altceva decat sa o dezechilibreze aproape spre cadere.

Constat ca, de cateva zile, pur si simplu povestile mele nu se mai termina in niciun fel. Incep una, apoi alta si alta, si tot asa, fara sa sfarsesc vreuna dintre ele.

Haosul emotional si oscilatia decizionala nu ma mai lasa sa visez. Nu imi mai pot construi povesti daca nu stiu clar ce imi doresc.

O fi criza mea emotionala de la 40 de ani, nu-mi pasa, tot ce vreau e sa imi recuperez povestile… 🙂

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

You may also like...

Leave a Reply